Asociația CAR Învățământ Borca, cu sediul în comuna Borca, județul Neamț, convoacă Conferința anuală a membrilor, care va avea loc în data de 29 martie 2026, ora 14:00, la Liceul „Mihail Sadoveanu” –  Sala Amfiteatru din Corp A.Conferința se va desfășura pe baza normei de reprezentare de 1 delegat la 6 membri, delegații urmând a fi desemnați conform prevederilor statutare.

Ordinea de zi a conferinței:

1. Deschiderea lucrărilor conferinței.
2. Prezentarea raportului de activitate al Consiliului Director.
3. Prezentarea raportului financiar-contabil.
4. Prezentarea raportului Comisiei de cenzori.
5. Prezentarea Execuției bugetare a Asociației CAR Învățământ Borca pentru anul 2025.

6.Prezentarea bugetului de venituri si cheltuieli al Asociației CAR Învățământ Borca pentru anul 2026.

7. Discuții și aprobarea rapoartelor, a execuției bugetare pe anul 2025 și a bugetului pe anul 2026.
8. Alegerea organelor de conducere: Consiliul Director, Comisia de Cenzori.
9. Alegerea delegatilor care vor reprezenta Asociația CAR Învățământ Borca la Conferinta U.J.C.A.R. Neamț.
10. Diverse. Comitetul de împrumuturi.

Informații suplimentare se pot obține la sediul asociației.

Consiliul Director
Asociația CAR Învățământ Borca

Articolul ANUNȚ DE CONVOCARE – Asociația CAR Învățământ Borca apare prima dată în Ecoul muntilor.

Aurel Dumitrașcu, născut pe 21 noiembrie 1955, în satul Sabasa, comuna Borca, județul Neamț, în 35 de ani a dat dovadă prin scrierile sale că pasiunea învinge timpul, stingându-se în 1990. Doamna bibliotecară Iolanda  Lupescu ne-a povestit, plină de emoție, cum a fost să crească alături de acest poet, jocurile copilărești, timpul petrecut împreună. În camera în care acesta scria, se odihneau o sumedenie de cărți, viniluri, numeroase diplome, poze vechi de familie, în care acesta ieșea în evidență prin aspectul său, având o aură distinctă. A fost un poet sensibil și profund, scrierile sale fiind pline de trăiri intense și reflecții asupra vieții, dureros de sincere, ca o spovedanie. Nu se supunea tiparelor, având un spirit liber, fiind remarcat prin autenticitatea sa. Toate obiectele erau păstrate cu grijă și dragoste, pentru că povesteau câte o părticică din viața poetului. A presimțit că poate timpul nu va fi de partea sa, dar a ales să lase în urmă lumină, poezie.

Vizitând casa memorială am înțeles că nu e doar un simplu loc de a păstra amintiri, ci un loc de întâlnire cu sufletul și viața sa. Am înțeles că frumusețea nu se găsește doar în marile orașe sau în cele mai faimoase locuri, ci le găsim dacă le căutăm cu răbdare într-un loc simplu. Casa nu doar că depozitează lucrurile vechi, dar ține strâns amintirile și gândurile atât de bătrâne dar totuși în viață, dovedind că nemurirea înseamnă să trăiești permanent în gândurile celor din jur.  Aș vizita acest loc zilnic și sunt complet convinsă că de fiecare dată aș învăța  ceva nou, ceva deosebit. O experiență unică, ce m-a lăsat cu mâinile tremurânde și cu dor de lectură și dorință de a trăi frumos.

Teodora Ungureanu, clasa a VIII-a A

Articolul În casa lui Aurel Dumitrașcu apare prima dată în Ecoul muntilor.

În cadrul Clubului de jurnalism, lecțiile teoretice alternează cu cele de scris. Stilul jurnalistic este complet diferit de cel al compunerilor școlărești, puerile, pline de adjective și cuvinte bombastice, care nu spun nimic. Copiii au înțeles că trebuie să scrie clar și concis. Că își pot îmbogăți limbajul limitat de cuvinte folosind dicționarul, documentându-se minuțios. Precizia, exactitatea informațiilor este foarte importantă în formarea unui jurnalist. La fel și atenția pe care o acordă evenimentelor și oamenilor despre care vor să scrie. Copiii au învățat să observe, să nu fie nepăsători, să aibă păreri obiective, să nu mai fie superficiali.  Ei știu că nu se poate scrie un text, fără o bună documentare.

Mă străduiesc să corectez, împreună cu copiii, frazele ilogice, lungimile, repetarea obsesivă a cuvintelor. Niciodată copiii nu au căutat în dicționar atâtea sinonime, ca în scrierea unui text pentru revista liceului.

Am rămas plăcut surprinsă când o profesoară de română mi-a spus că jurnaliștii au devenit mai atenți și mai limpezi în exprimare. Copiii nu mai gândesc analitic datorită folosirii în exces a calculatorului. Mă bucur că măcar cu o mică parte dintre ei pot obține performanță în exprimarea discursului.

Fiecărei grupe de începători prezint cartea ”Limba de lemn” a autoarei Francoise Thom. Așa cum spunea Sorin Antohi în prefață: ”Poate mai realistă este acțiunea sistematică de educație, care prin manuale, cărți de lectură, exemplul dascălilor, ar trebui să intervină măcar în folosul generațiilor mai tinere. Nu putem începe brusc să vorbim fără sechelele limbii de lemn, dar cel puțin trebuie să le identificăm și să le descurajăm.”

Revista ”Biblioteca din Nord” este de tip caleidoscop. Cu un conținut variat, oglindește cu fidelitate viața școlii, deosebind-o clar de revistele altor școli. Conținutul reflectă evenimentele din școală, dar și din comunitate, conferindu-i un caracter de originalitate. Astfel, editorialul dă întotdeauna tonul conținutului revistei. Rubrica susținută de psiholog se adresează în egală măsură și elevilor, dar și părinților. Pandemia, refugiații din Ucraina, programele Erasmus, la care au participat și liceeni împreună cu profesorii lor, școlile de vară, zilele importante istorice și culturale, rubrica de sănătate, de religie, creațiile literare, pagina celor mici, rubrica umor, aproape toate sunt scrise în cadrul Clubului de jurnalism. La rubrica  ”Pagina absolvenților” participă cu articole foști elevi ai liceului, toți tributari școlii pe care au absolvit-o: Mihai Lazăr, prof.univ. dr. docent la Sankt Petersburg, dr. fizician Mihăiță Peptănariu, prof. univ .dr. Valeriu Popa, colonel Petru Nastasă, farmacist toxicolog Dumitru Nastasă, prof. Ana Zgârciu, prof. Sanda Țăranu, studenți sau proaspăt absolvenți de facultate. Colaborează preoți, absolvenți, farmacistul toxicolog Dumitru Nastasă, cadre didactice, ofițeri. Sunt trei grupe de jurnaliști, una de inițiați și două de începători. S-a creat o atmosferă de prietenie între un discipol mai în vârstă, așa cum sunt eu și tinerii cu care lucrez.  Studentul Andrei Chirilă scria: ”O revistă. Pentru cei mai mulți sunt doar câteva pagini ce cuprind diverse teme prezentate amănunțit, dar pentru alți oameni, jurnaliștii și redactorii din spatele revistei reprezintă un morman de muncă, iar satisfacția produsului finit este pe măsură. O revistă școlară este cu totul altceva. Oamenii din spatele ei nu urmăresc să câștige bani, ei urmăresc să educe alte persoane prin munca lor, un lucru nobil, după părerea mea. Un alt lucru unic în legătură cu revistele școlare este că reunește mai multe generații, elevii cei care au toată viața înainte și care sunt tineri, energici și spontani, profesorii,  pe de altă parte ,care au experiența și puterea necesară de a coordona elevii, iar nu în ultimul rând, acei oameni respectabili, foști elevi sau profesori ai școlii… este sănătos să îi dai unui tânăr să lucreze, întrucât acesta se va dezvolta bine. Nu numai asta, dar lucrul cu condeiul îi va întări caracterul diplomatic, perseverența, dar nu în ultimul rând, stima de sine, lucruri esențiale în ziua de azi.” Iustina Cârjă este în prezent jurnalistă și spune”: Sunt o norocoasă. Alții regretă că s-au făcut ingineri cu bani. Eu mă mulțumesc să am mult de scris și de citit. ”Biblioteca din Nord” m-a format în scrisul jurnalistic”. Cuvinte măgulitoare vin mereu de la foști jurnaliști. Cristina Popescu, studentă la Facultatea de geografie din Iași, o fostă jurnalistă discretă și sensibilă ,a organizat o expoziție la un târg cu produse specifice zonei ei natale și am rămas surprinsă să văd revistele noastre expuse acolo. Semne minunat de tandre dă Diana Cotirgășanu, jurnalistă talentată, poetă și premiată la concursul ”Tinere condeie” în perioada liceului. În 2025 trei jurnaliști au fost din nou premiați la concursul ”Tinere condeie.” Spun din nou, pentru  că jurnaliștii participanți iau premii anual. Într-o atmosferă destinsă și plină de optimism scriem, corectăm, ne documentăm. Le dăruiesc cărți de ziua lor de naștere și îmi pare rău după ei când termină liceul și ne despărțim. Școala de jurnalism de la Borca este una la care tinerii participă cu și din plăcere. Pentru că este o școală altfel.

Bibliotecar Iolanda Lupescu

Articolul Din istoria presei locale: ȘCOALA DE JURNALISM DE LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Făcând slalom printre examene și partea practică a licenței (Lucian a cântat o polifonie, adică J.S. Bach, un concert pentru acordeon și orchestră, înlocuită de pian de data asta, pentru că e mult mai accesibil decât o întreagă orchestră, o piesă de tip divertisment care e de fapt o temă de variațiuni  și în încheiere o suită de melodii populare de Vasile Pandelescu), Lucian mi-a răspuns și la întrebări. Este unul dintre  intervievații cu care mi-ar plăcea să stau mult de vorbă și nu se știe dacă nu o voi mai face în viitor (n.m. ) Iată dialogul nostru:

1.Într-o vacanță de vară ai venit la Clubul de vacanță de la Biblioteca ”Aurel Dumitrașcu ” Borca și ai susținut un recital de acordeon. Aveai un acordeon cât tine de mare (mi-ai spus că are 20 kg). Absolvisei primul an de ” Victor Brauner”. Nu ai fost vulnerabil, speriat, departe de părinți?

-Când am venit la Clubul de vacanță din Borca, aveam în spate un an de liceu, dar și un acordeon care părea mai mare decât mine (și uneori chiar era). Nu m-am simțit speriat, doar foarte concentrat să nu-mi cadă instrumentul de pe umăr în timp ce cânt.

2 . Întâlnirea definitorie la ”Victor Brauner” a fost cu un profesor despre  care te rog să povestești.

-Întâlnirea definitorie a fost cu profesorul meu de specialitate, domnul Isidor Rusu, care m-a abordat direct când m-a văzut că eram trist că nu puteam opta pentru pian. M-a chemat în sala lui de instrument și acolo a început totul, de la zero. El m-a învățat cum să respir  în muzică, cum să nu trișez în studiu și cum  să nu dau vina pe acordeon când greșesc. A avut răbdare, umor și severitate exact cât trebuia- cumva m-a crescut artistic.

3.Ai avut o evoluție rapidă. Pasiunea pentru acordeon  a venit natural, sau ai fost constrâns, forțat să cânți? Câte ore de studiu zilnic ai avut ?

-Pasiunea a venit natural, dar cu ajutor din partea tatălui meu (solist vocal și clăpar, n.n.). Nu m-a forțat nimeni, dar adevărul e că dacă aș fi vrut să cânt la tobe, probabil aș fi fost mutat în alt sat. Acordeonul m-a ales și-am zis: ”Bine, hai să vedem ce iese!”, cu toate că am mers la Liceul de Arte cu dorința de a studia pian. Am studiat între 2 și 5 ore pe zi.

4.Ai știut de la începutul liceului că vei urma Conservatorul ?

-Da, am știut încă din liceu că voi merge la Conservator. N-am avut plan B.  Poate și pentru că habar n-aveam ce altceva aș putea face. Mă vedeam  făcând muzică și atât . Totul era clar : muzică sau nimic.

5.Ai cântat în corul bisericii, te-am văzut spectator la spectacolul de operă ”Lucia de Lammermour” de Donizetti , ai dat și lecții de pian.  Pasiunile tale muzicale nu se opresc doar la acordeon.  Ești un muzician complet. Ce genuri muzicale abordezi ?

-Încerc să nu mă limitez – sunt prea curios ca să cânt un singur stil. Da, acordeonul e prima dragoste , dar am flirtat și cu alte genuri. Am cântat în corul bisericii, am fost la spectacole de operă, am predat pian și m-am îndrăgostit de jazz. Cânt muzică lăutărească, clasică, muzică de petrecere și chiar adaptări moderne.

6. Ți-ar fi plăcut să fii artist liric ?

-Da, mi-ar fi plăcut s fiu și artist liric. Încă mai fredonez piese când sunt singur, dar apoi îmi dau seama că mai bine rămân la acordeon, acolo unde nu există ”fals”.

7.Dacă tot suntem în această zonă, de ce crezi că e nevoie de muzică clasică ?

– Muzica clasică este necesară ca o apă bună: nu toți o preferă, dar fără ea ne-am ofili. Curăță zgomotul din minte și ne pune în legătură cu o lume unde emoția are logică. Mai ales într-o zonă ca a noastră, e balsam pentru suflet.  Consider că rafinează  simțurile.

8. Cum ai convinge niște tineri care nu au fost niciodată la un spectacol de operă să încerce această experiență?

-Le-aș spune simplu: nu trebuie ă înțelegi tot, ca să simți ceva. Închide ochii la un spectacol de operă și lasă-te purtat. Nu e cu glume sau Tik Tok,  dar s-ar putea să-ți atingă o coardă pe care nu știai că o ai.

9.Te-am văzut colaborând și cu un taraf de muzică lăutărească. O formație de tineri frumoși, eleganți, cu un aer interbelic. Lăutarii români au scris istorie cu acest gen muzical.   Aveți un public educat ?

– Colaborez cu un taraf de muzică lăutărească, cu o prietenă de-a mea foarte bună, Mariana Stoica și alți prieteni din Conservator, o trupă faină, tânără , cu respect pentru tradiție și haine cu stil.  Avem un public divers, dar surprinzător  de educat- poate pentru că aducem lăutărească veche,  autentică, nu doar ”bam, bam” pe repede înainte.  Tocmai ce am lansat primul nostru colaj în această formulă, așa că vă aștept acolo cu like, share și subscribe, neapărat pe canalul Marianei Stoica.

10 .Mai există  muzică bună azi ? Am văzut mulți muzicieni care se ocupă mai mult de imagine, decât de conținut.

-Mai există muzică bună, dar trebuie căutată foarte bine. Desigur, e foarte greu de dat un răspuns pentru că fiecare percepe altfel ”muzica bună”, gusturile nu se discută. O muzică e ce trebuie atunci când o asculți și uiți să respiri și uiți de tot, sau când îți face plăcere pur și simplu  că o asculți.

11. Ai să ne povestești o întâmplare amuzantă dintr-un concert ?

-La un spectacol am uitat să pornesc transmițătorul de la acordeon. Am intrat pe scenă cu atitudinea unui star, dar cu microfonul mut.  A trebuit să scot o glumă rapid: ”Azi vă cânt în gând!” Publicul a râs, eu  ”m-am scos”. De atunci verific tot de două ori.

12. Ai avut un concert de neuitat ?

-Un concert de neuitat a fost unul mic, în sala de festivități a liceului, primul meu concert.

13. Ai fost crescut cu un anumit tip de libertate. Ce le datorezi părinților ?

-Le datorez părinților libertatea de a greși și de a-mi alege drumul. N-au fost niciodată genul ”fă cum zic eu!”, ci mai degrabă ”încearcă, dar fă-o bine !”

14.Iubirea este importantă pentru un artist ?

– Iubirea e totul pentru un artist.  Fără ea, muzica sună gol. Când iubești-o persoană, un vis, o stare-totul capătă profunzime. Prin iubire poți transmite profund și rapid emoțiile către publicul tău.

15. Te simți iubit de Dumnezeu ?

– Da, mă simt iubit de Dumnezeu. Mi-a dat chemarea asta și oameni buni care să mă  țină pe drum. Și când nu mai știu încotro să privesc, mă gândesc că nu am ajuns aici întâmplător. Cineva sus are un plan, pe care îl respect.

Mi-ar plăcea să te avem invitat la Liceul Borca, să le povestești tinerilor cum într-o Românie plină de haos, ți-ai asumat curajul de a-ți urma pasiunea. Până atunci, să auzim numai de bine ”! Mulțumesc că ai stat de vorbă cu mine !

Iolanda Lupescu

Articolul LUCIAN AMARIEI: Un artist în plină ascensiune apare prima dată în Ecoul muntilor.