Tipografia „Papirus media” în anul 2019 surprinde într-un mod foarte plăcut cititorii pasionați de comorile ascunse ale vremurilor demult apuse. Această carte se propune a fi una din această categorie.
Autorul, Alexandru Mihăilă, este un talentat prozator, dar și-un adevărat ziarist și un generos editor. Lucian Strochi ni-l prezintă astfel: „Este un filolog de rasă, iubind pătimaș, feroce, atroce, cu fervoare cristică și mistică litera scrisă și/ sau tipărită, scormonind peste tot unde s-ar putea ascunde vreun manuscris…”
Pentru a readuce la lumină acest manuscris, autorul a depus o muncă acerbă, a trecut prin multe „încercări”, dar a reușit, iar drept mulțumire la sfârșit a ridicat un imn de recunoștință precum uzau copiștii și cronicarii Evului Mediu.
Despre Gheorghe Greceanu aflăm din prezentarea lui Lucian Strochi: „Aflat la confluența a două lumi, între „civilizația ișlicului” cu boieri vorbind grecește, petrecându-și dulcea zăbavă la vii și sindrofii cu țigani lăutari și amoreze și cea a „pantalonului” de care amintea Alecu Russo – înțelegând prin aceasta asimilarea spiritului european, pașoptist la acea vreme, vornicul Gheroghe Greceanu a păstrat câte ceva de la fiecare, căci sub caftanul de boierie, bate inima unui romantic, cu simțire înaltă de patriot, care aduce în fața contemporanilor pilda trecutului eroic al Moldovei la a cărei fericire jinduiește chiar cu prețul vieții”. (Lucian Strochi).
„Stau pătruns de mii de gânduri, viața-ndată mi-aș jărtfi
Pentru-o zi de fericire încă odată a o privi”.
Ruinele Cetății Neamțu
Stați, opriți-vă cu toții, orișicare călător
Și v-aprindeți de dureri, tot românul muritor
Stați, priviți cu umlință, unde slava lăcuia
A Moldovii fericire, în ce sânuri să-ncuia.
O oglindă ci ni-arată veacul nostru aurit
Și cum vremea toate sfarmă ca și-o umbră
Ce-au pierit
Ziduri triste, mult slăvite, Neamțul vechi
Și scump odor
Cum voi azi dărăpănate mai umbriți
Acest izvor.
Ci odată și el poate cu grăbire v-ajuta
La a voastră întâmplare
Când din munți să răvărsa
Unde-i slava și puterea ce în voi să disfăta?
Unde-s armile și organe ce aici să răsuna?
Unde-i dragostea, credința, jărtva patriei ce dați?
Unde-i schiptrul faptei bune cu unirea ce legați?
Toate astăzi, împreună cu voi ziduri au pierit
Ca și ziua în ce noapte să priface înnegrit
Stau pătruns de mii de gânduri,
Viața-ndată mi-aș jărtfi
Pentru-o zi a fericirei încă odată o privi.
Ce-i viața, ce sunt toate care astăzi ne-ngrozesc?
Ca năluca pier îndată și în veci nu să ivesc
Iar o faptă vitejească, cum avem de pildă mii
Au rămas nemuritoare, arătată de istorii.
Umbra strămoșilor noștri, ziduri ce astăzi privesc
Mă cutremur când la eli numai să gândesc voiesc
Îmi diștept închipuirea, ca printr-o perde zăresc
Anii, fericiri trecute, ca-n oglindă le privesc.
Mi să pare de o parte că-s ostașii înarmați
Iar de alta ca ei strigă prin (renchez) fiind legați.
Acest zgomot parc răsună dintre zidul cel sfărmat,
Uneiri că buciumașii cânt de jale ne-ncetat
Alteori că mii de tunuri sfera toată asurzesc
Și că fumul, orizonul l-au cuprins de nu-l zăresc.
Steaguri iar că fluturează, sună parcă ci cole
Brazii, văile răspunde la oftat și jale me.
Toate acestea mă-nfioară, când diodată mă trezesc
Că-s ruinuri dărăpănate și nu visuri ce privesc
Tristă, jalnică vedere, monumentul cel slăvit
Rogu-te mă priimește să te plâng neadormit
Să te plâng cu suspinare fericire ce-ai trecut
Că-mpreună cu zidul tare în nimic te-ai prefăcut.
Tronul, aurul și slava, între veacuri să topesc
Fapta bună, iroizmu, numele ce-n veci trăiesc
Umbra voastră, ziduri sfinte, gândul meu o va păstra
Dintr-o inimă pătrunsă, vă voi plânge și-oi ofta
Priimiți, vă rog, în urmă, și mormântul să-mi zidesc
La a voastră temelie, ca în veci să vă privesc.
În încheierea apoteotică a acestei poezii, îmi doresc ca această carte să se afle în cât mai multe biblioteci personale.
Roxana Gabor Tănase
