Ipoteza pe care am avut o în vedere când am propus acest subiect este că autorii clasici sunt și vor fi studiați în școală, indiferent de reformele curriculare în domeniul disciplinei noastre, însă, din păcate, tinerii preferă autori contemporani, fiind atrași în egală măsură de accesibilitatea limbajului și de actualitatea temelor abordate.
Este important ca elevii să-și formeze o conștiință identitară și să cunoască valorile culturii române. La fel de importante sunt formarea gustului estetic și dezvoltarea competențelor de lectură, astfel încât sa aibă acces către texte și perspective culturale diverse. Consider, așadar, că ar trebui să găsim soluții în a salva scriitorii clasici de antipatia elevilor, descoperind acele metode care ne ajută să accedem la sensul lor, adică la o cunoaștere a umanului care îi interesează pe toți.(Todorov). În fapt, finalitatea studiului literaturii este aceea de a – i releva cititorului un sens care să-i permită să înțeleagă mai bine omul și lumea, pentru a descoperi aici o frumusețe care să-i îmbogățească existența.
Pe de altă parte, dacă li se cere elevilor de gimnaziu să numească un personaj și un text care le-a plăcut, aproape fără nicio excepție îl vor numi pe Nică și Amintirile din copilărie. sau D-l Goe, Ionel, Huțu… și exemplele pot continua. Copiii se regăsesc cu ușurință în texte în care personajul aparține lumii lor, astfel încât acestea pot constitui nu doar un prilej pentru însușirea noțiunilor de teorie literară sau pentru deprinderea cu instrumentarul de analiză și de comentare a textelor, ci și un pretext în vederea formării unei personalității, capabile de discernământ și de spirit critic. Studiind aceste texte care au ca temă centrală copilăria , sunt familiarizați cu un anumit tip de comportament, pe care învață să l analizeze și căruia doresc să-i ofere o alternativă. Se consolidează astfel deprinderea de a gândi în mod critic exemple din viață și se atinge unul din principiile studiului integrat al textului literar, acela de conectare la realitățile cotidiene, de prelungire/ reflectare a vieții în literatură. De exemplu, Amintirile lui Creangă prezintă viaţa unui copil de ţăran din Moldova de la mijlocul secolului al XIX-lea, Caragiale îşi ia personajele din copiii neastâmpăraţi din lumea burgheză de la începutul secolului al XX-lea, în nuvelele realiste ale lui Ioan Slavici, universul rural se conduce după ancestrale coduri morale şi de comportament. Conceptul promovat de George Călinescu, acela al „copilului universal”, îndeamnă spre o analiză comparativă a operelor scriitori clasici prin prisma faptului că aceste scrieri dezvăluie un substrat autobiografic, o reîntoarcere la copilărie, conturând situaţii de viaţă şi personaje memorabile care fac din operele lor adevărate capodopere. Pe de altă parte însă, textele oferă şi suficiente exemple pentru a evidenţia individualitatea stilistică a fiecăruia.
Dintr-o altă perspectivă, cei trei prozatori surprind în scrierile lor atât mediul familial, extrem de diferit de la un text la altul, în care personajele au evoluat, cât şi alte imagini esenţiale specifice vârstei copilăriei (şcoala, jocul, mediul social) punând astfel în evidenţă rolul decisiv pe care acestea îl joacă în desăvârşirea ca persoană a fiecărui individ. Imaginea familiei protectoare din satul moldovenesc, cu o mamă ahotnică, a familiei monoparentale din Mara lui Slavici sau a lumii burgheze ilustrate în schițele caragialiene constituie exemple pe care copiii le pot compara, în care pot regăsi modele și antimodele. În mediul rural din secolul al XIX-lea, şcoala apare ca singura modalitate pentru un copil de ţăran de a accede la un statut social superior. Nică este prea mic şi prea imatur pentru a fi conştient de acest lucru, însă Huţu, personajul lui Slavici din nuvela Budulea taichii, este un copil conştient, în ciuda vârstei sale, de posibilitatea de a se ridica social prin școală. Şcoala apare la Caragiale ca un teren al intervenţiilor, al favoritismului. Pentru tipul profesorului definit prin metoda lui pedagogică, Caragiale a ales un ardelean, Mariu Chicoş Rostogan, „un pedagog de şcoală nouă”, „un pedagog absolut”, caracterizat comic prin limbajul în care stereotipia formulelor pseudo-docte este accentuată de efectul regional. Caragiale a fost, ca mai toţi marii satirici, un sentimental. În schiţa cu caracter memorialistic Peste 50 de ani, el evocă o figură luminoasă de dascăl, învăţătorul său, Basile Drăgoşescu, ardelean cu dragoste de ţară şi de limba pe care temeinic a predat-o elevilor.
Prin urmare, trebuie să căutăm să descoperim strategii și metode prin care să aducem în contemporaneitate scriitorii clasici, fie ca temă de discuţie în cadrul cercului de lectură, fie printr-o abordare modernă a textelor.
Cristina CHIRILĂ
