La 8 septembrie a avut loc la Căminul Cultural din Borca lansarea celei de a treia ediţie a cărţii „Plutăritul pe Bistriţa. Incursiune în istorie”, organizată de către Editura Nona din Piatra Neamţ. Iniţiativa tipăririi unei noi ediţii a cărţii respective aparţine dnei Carmen Elena Nastasă, managerul Societații Culturale „Carmen Saeculare” din acest oraş. Ca autor al cărţii, am fost invitat să asist la lansare. Prezenţa mea în acea spaţioasă sală de festivităţi a Căminului cultural din Borca, plină până la refuz de participanţi, mi-a trezit frumoase amintiri din tinereţe, dar şi despre istoricul acestei impozante clădiri în care se desfăşura acţiunea, clădire în care am fost şi eu implicat.
Eram în vara anului 1953, lucram la „echipa fulger”, echipa de intervenţii rapide pe sectorul Broşteni podul de la Hangu al văii Bistriţei. Menirea echipelor fulger era să rezolve rapid închisorile de plute, să menţină permanent calea liberă deplasării acestora. Parcurgeam aproape zilnic acest traseu.
In acele vremuri, comunele din amonte de Bicaz, până la Broşteni, făceau parte din raionul Ceahlău, regiunea Bacău. Organizarea administrativă a ţării era similară cu cea din URSS. Cum în toate şcolile din ţară, din clasa a IV a primară, învăţarea limbii ruse era obligatorie, mai era puţin timp până când, între ghilimele, un grup de tovarăşi să ceară alipirea României la URSS şi Prezidiul Marii Adunări Naţionale să aprobe această cerere.
Exista deja un precedent. Un grup de muncitori din Braşov, între ghilimele, a cerut ca oraşul lor să se numească Stalin şi cererea le-a fost aprobată. Până târziu în deceniul şapte al veacului trecut Braşovul s-a numit oraşul Stalin, inclusiv staţiunea Poiana Stalin. Se spune totuşi că braşovenii pentru a păstra în memorie vechea denumire a oraşului lor, au hotărât ca în viitor operele lui Stalin să se numească braşoave.
În anul 1951, a început construcţia hidrocentralei de la Bicaz, programată să fie terminată în 5 ani, dar lucrările s-au finalizat abia în anul 1960.
De la bun început se cunoşteau precis şi se popularizau toţi parametrii hidrocentralei, deci lumea din zonă ştia precis ce o aşteaptă.
Cu toate acestea, în vara lui 1953 am observat că în Ceahlău, puţin mai în aval de centrul localităţii, s-a deschis un şantier pentru construcţia unei case. Cum ştiam bine că acel loc va fi inundat de lacul de acumulare, m-am interesat să aflu despre ce este vorba şi am aflat că va fi o casă de cultură a raionului Ceahlău. Nu era treaba mea să mă interesez de soarta acestei construcţii când vor ajunge aici apele lacului de acumulare.
In acele vremuri era obiceiul ca unele construcţii importante să se realizeze prin muncă voluntară, prestată în special de tineri, vezi căile ferate Bumbeşti Livezeni, Salva Vişeu, conducta de gaze Agnita Botorca s.a.
Astfel s-a hotărât ca lemnul pentru construcția casei raionale de cultură Ceahlău provenit dintr un parchet de pe pârâul Arsuri, un afluent al Negrei Broșteni, să fie adus la destinație prin muncă voluntară. Dar cum plutașii nu se înghesuiau să conducă gratuit pluta respectivă, din schela de legare de la Arsuri până la Ceahlău, s-a decis ca această treabă să o facă tinerii din echipele fulger. Pentru sectorul Broşteni podul de la Hangu, şeful de sector, dar şi al echipei fulger, Vasile T. Cârjă din Mădei, a hotărât ca pluta în cauză să fie condusă de tinerii Gheorghiţă Iftimuţ din Mădei şi subsemnatul, mezinul echipei fulger, între paranteze, aveam 17 ani. Gheorghiţă Iftimuţ era cu doi ani mai mare decât mine, fusesem colegi în unele clase primare, dar fiind mai profund în studii, a mers mai molcom. Era fiu de plutaş, tare mândru de aceasta origine socială în acele vremuri şi mai reţin că era deja un fumător tare pasionat,
În ziua stabilită, eu cu Gheorghiţă ne-am dus în Broşteni, la sosirea plutei de pe Neagra ne-am urcat pe ea, eu am primit actele, colegii care au adus-o, ne-au predat cârmele şi ne-au părăsit. Imediat după ce am plecat la drum Gheorghiţă îmi spune Costică: „Pluta este uşoară, din numai patru table, din lemn subţire, apa este normală, nu are rost să stăm amândoi la coarne. Condu-o tu singur până în Borca, iar eu o conduc în continuare până la Ceahlău”. Zis şi făcut. El şi a scos cârma din resteu, s-a aşezat pe încărcătură şi a început să întrebe femeile care prindeau zlăvoci cu crâsnicul, sau ghileau pânza de cânepă la râu cât este ceasul, deşi el nu aveau un asemenea instrument, dacă soţii le-au lăsat să se odihnească în noaptea precedentă şi câte alte întrebări cu subînţelesuri.
Când am ajuns în schela de tranzit din Mădei, unde erau multe plute staţionate, fără ca eu să observ, deoarece eram cu privirea în faţă, cum era şi normal, el s-a ridicat, şi a luat ţapina şi a părăsit pluta staţionată, spunându-mi: „Costică, drum bun”. Când l-am văzut, l-am întrebat: „Ce faci, bre, mă laşi singur?” „Drum bun”, a repetat el şi s-a depărtat spre mal.
Ei bine, în acel moment am trecut prin nişte clipe teribile, care mi sţau întipărit în memorie pentru tot restul vieţii. Deşi cunoşteam perfect traseul pe care urma să conduc pluta, îl parcursesem de sute de ori, în întregime sau parţial, niciodată singur, ci cu altcineva. Dacă am condus o plută singur, asta am făcut-o pe distanţe scurte, de la o închisoare până la prima dolie, unde o prindeam la mal. Acum trebuia să conduc singur pluta pe o distanţă foarte lungă.
Pentru câteva clipe m-am văzut singur, nu la cârma unei plute uşoare, din lemn subţire, de circa 120 de mc, pe o apă normală, ci m-am văzut singur la cârma unei plute uriaşe de catarge de 350 mc, pe o Bistriţă furioasă în vreme de puhoi, deci cu riscuri enorme de a o sparge, dar mai ales de a mă face de râs că nu sunt capabil de a îndeplini o misiune încredinţată.
Norocul meu a fost ca m-am trezit repede la realitate, mi-am dat seama de situaţie, cunoşteam bine meseria şi nu aveam nici un motiv de îngrijorare. Cunoşteam bine traseul, nu numai până la podul de la Hangu, ci până la Piatra Neamţ, unde mersesem deseori cu pluta, ca dălcăuş, cu vecini, plutaşi experimentaţi.
La podul din Pârâul Cârjei mă aştepta şeful echipei fulger care m-a întrebat, chipurile curios, unde-i Gheorghiţă, apoi mi-a spus că o să-l pedepsească, deoarece m-a părăsit. A doua zi mi-a mărturisit că el i-a spus lui Gheorghiţă să mă lase singur la cârmă, deoarece ştia că nu-l voi face de ruşine, ca profesorul meu de plutărit.
Mi-a spus că la Ceahlău voi fi aşteptat de oameni şi de un tractor la locul respectiv, destul de dificil, să pregătesc şpranga şi în momentul în care buza plutei atingea malul să o agăţ de tractor, care o va trage pe uscat. Întrucât el nu mai trimite camionul echipei să mă recuperează, a zis că după ce predau pluta şi actele, să ies la şosea şi să mă întorc acasă cu unul din camioanele care transportau plutaşii acasă.
După aceea am condus pluta la destinaţie fără nici un fel de emoţii, dar nu am întrebat nici o femeie de pe maluri cum a dormit în noaptea precedentă.
Ajuns cu mare întârziere acasă, mama m-a întrebat foarte îngrijorata ce s a întâmplat cu mine de vin aşa de târziu după camionul echipei. I-am raspuns triumfător: „Mamă, astăzi am dus prima plută singur până la Ceahlău. Sunt plutaş”. „Mare scofală”, mi-a răspuns ea. „Cum poţi să spui asta, mamă? Am doar 17 ani împliniţi”. „Şi ce, eşti singurul care faci treaba asta? Sunt atâţia plutaşi de vârsta ta, care conduc plute singuri, fără atâta şcoală cât ai facut tu”.
Am înţeles perfect situaţia, unde o durea pe mama că nu am putut termina liceul şi am ajuns plutaş, situaţie care o nemulţumea, aşa că am terminat discuţia.
Casa raională de cultură din Ceahlău s-a terminat repede, iar eu de câte ori treceam pe lângă ea o priveam si eram tare mândru, în sinea mea, că la realizarea ei am contribuit şi eu, un procent de 0,0001 la sută, prin transportul lemnului necesar.
Timpul a trecut, de raionul Ceahlău nu s-a ales nimic, precum de făina calicului. Majoritatea satelor au ajuns sub ape, trei comune au trecut la raionul Târgu-Neamţ, iar Broştenii a trecut la raionul Vatra Dornei, regiunea Suceava.
Casa raională de cultură, râvnită de toate comunele fostului raion Ceahlău, a revenit în final comunei Borca, unde se află şi în prezent şi unde îşi îndeplineşte cu prisosinţă menirea pentru care a fost făcută. S-a ales, în final comuna Borca şi graţie intervenţiei bine argumentate şi documentate a profesorului Vasile Codrescu, după cum se vorbeşte prin sat şi eu ţin să-l felicit, post mortem, pentru această reuşită.
Mai mult, dacă stau şi mă gândesc câte fapte bune pentru comună a lăsat acest inimos şi plin de iniţiative profesor şi director de şcoală şi aici mă refer în primul rând la organizarea gimnaziului din Borca, în anul 1948, unde eu am început pregătirea intelectuală pentru viaţă, parcă ar merita ca acest locaş de cultură din Borca să poarte numele Vasile Codrescu.
Am intitulat această poveste „O Întamplare”, cu semnul întrebării. Dar oare este întâmplător că două momente importante din activitatea mea s-au derulat în paralel cu existenţa acestei clădiri? Nu, Pronia a decis ca eu, după ce am adus lemnele pentru construcţia casei de cultură, să trec cu brio examenul de plutaş, după aceea să îmi continui activitatea în acest domeniu, fapt ce mi-a permis să cunosc în profunzime această bogată şi interesantă ocupaţie multiseculară a locuitorilor din bazinul Bistriţei. Toate aceste cunoştinţe acumulate mi-au permis să realizez prima şi singura monografie a plutăritului pe Bistriţa, scrisă de un fost plutaş.
Este o lucrare bine documentată, în mare parte traită, nu din auzite sau din alte cărţi, cum mai procedează unii, şi care merita citită.
Faptul că eu mi-am încheiat activitatea în domeniul plutăritului după 71 de ani prin lansarea ediţiei a treia a monografiei chiar în incinta casei la construcţia căreia am participat, este adevărat cu o contribuţie extrem de mică, simbolică, poate de 0,0001 la sută, puţin, dar mai mult decât nimic, nu este o simplă întâmplare.
Sunt tare mândru de această contribuţie şi mă simt onorat că la temelia căminului cultural din Borca se află şi o cărămidă pusă de mine.
Constantin Cojocaru-Ţuiac
