Mâine, 14 februarie, se împlinesc 89 de ani de la nașterea neuitatului poet basarabean Grigore Vieru iar pe 18 ianuarie,15 ani de la trecerea sa în veșnicie.,, Grigore Vieru rămâne o conștiință și un împătimit de românism (…) M-am apropiat de el extrem de mult, pornind de la simțirea lui românească autentică și dorința extraordinară de a reveni acasă, la casa românească a ființei noastre”, rememora cu câțiva ani în urmă regretatul om de cultură Ion Caramitru. A fost rege și slugă a Poeziei și un apostol al Cuvântului și al Adevărului.
„Puterea sa venea din credință. Era profund credincios și credea că are o datorie și o misie în nația sa. Și s-a purtat ca atare, ca purtător al unui mesaj divin. (…) Pentru el, mama a fost și mama adevărată, dar și România întreagă. Grigore Vieru a reușit să ne sensibilizeze și asupra ideii de mamă, și asupra ideii de țară. El a fost și rămâne în literatura română poetul mamei. Lacrima mea pentru el pică pe o întreagă substanță umană care ne-a legat”, declara cu ani în urmă cel care a fost flacăra nestinsă a cenaclului cu același nume, poetul Adrian Păunescu.
Vorbim de prea mulți poeți la trecut …
În 1996, Grigore Vieru pune o piatră funerară comună (pentru mama sa și pentru el) pe mormântul mamei cu următoarele epitafe : „Pierzând pe mama îți rămâne Patria, dar nu mai ești copil” (pentru mama) iar pentru sine : „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. A explicat sensul epitafului său astfel : „A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă.” A fost un om pătimaș. A iubit cu toată ființa sa : Țara, pe mama , limba maternă și își îndemna frații așa – „iubiți-vă țara și nu vă învrăjbiți, nu vă dușmăniți. Pentru că această minune a lui Dumnezeu care este România, ar putea fi distrusă. Nu din afară, de dușmanii din afară, ci din interior.” Foarte dramatic și trist este să constatăm că ai noștri conducători ne-au învrăjbit și dezbinat. Poetul, plin de amărăciune, deducea printre frații săi de dincolo de Prut „că nu suntem români străinul pe-a lui o ține. Și-ai mei mai tare-l cred pe dânsul decât pe mine.” Singurul crez politic a lui Grigore Vieru a fost reunirea Basarabiei cu Țara- mamă. El glăsuia astfel : „Scriind,/Parc-aș ara cu o cruce.”
„ Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii, curioase și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice”, îl descria academicianul Eugen Simion. Scriitorul basarabean Nicolae Dabija, și el trecut în lumea cea fără de dor, nota : „Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolți, și plouă, pentru ca lanul să lege rod și mugurul să scoată frunze și flori”.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui vor rămâne în memoria tuturor românilor, pentru că a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie, după cum însuși poetul mărturisea : „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.” Într-un interviu acordat AGERPRES în februarie 2008, Grigore Vieru spunea că „teoretic suntem închiși în țarcul limbii moldovenești. Practic însă, ne mișcăm în interiorul limbii lui Eminescu, în spațiul limbii române, pe care, prin voia lui Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală, principalul obiectiv, moral și politic este apărarea Bisericii naționale, a limbii române și a istoriei românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esențiale.” Atât de ancorate erau viața și vrerea poetului la problemele grave ale țării pentru că „Basarabia este un copil înfășat în sârmă ghimpată”, ne atrăgea îngrijorat atenția, poetul. Iar despre basarabeni spunea că „suntem atât de necăjiți, încât alfabetul ține loc de fericire și fiecare literă din el ne pare o piatră de hotar pe care nimeni n-o poate clinti din loc.” Cu adevărat, poetul ostenea în „ocna cuvintelor.” Afirma despre vrăjmași că „vor să-mi scoată ochiul care te vede pe tine, Țară. Aș putea să îndur toate relele revărsate asupra țării mele, afară de una singură : asuprirea limbii strămoșești. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobești capul ca unui șarpe. Toate zilele mele izvorăsc și se înalță din adâncul și din puterea Limbii Materne.” Putem înțelege pe deplin vorbele poetului doar dacă ne imaginăm că, peste noapte, cineva răuvoitor și cotropitor ne-ar interzice pentru mulți ani, așa dintr-o dată, să vorbim limba română, așa cum s-a întâmplat la frații noștri de peste Prut. Grigore Vieru știa că „un scriitor nu poate învia decât în limba în care a murit. Din mila, dragostea și dărnicia limbii române am răsărit ca poet. Limba română este destinul meu agitat. Pentru că și osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia.”
La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulație, în apropiere de Chișinău. La 48 de ore după accident, inima mare și bună a lui Grigore Vieru a încetat să mai bată, pe fondul politraumatismelor multiple și ale unei poliinsuficiențe a sistemelor și organelor. A fost înmormântat la Cimitirul Central din strada Armeană din Chișinău. Atâta timp cât îi citim poeziile și vorbele de duh, poetul este în noi și printre noi. Cum am putea să uităm atât de ușor lupta lui, zbaterea lui frenetică pentru binele fraților de peste Prut, pentru limba română și pentru unirea Basarabiei cu Țara-mamă.
Să rămânem treji în cuget altfel, temerea poetului că „dacă este posibil să nu se vorbească de Patrie în poezie, atunci este și mai posibil să nu se vorbească de poezie în Patrie”, se va adeveri. Nu este de imaginat o lume fără Dumnezeu , poezie și patrie.
Odihnească-se în pace, poeții lumii!”
Mariana Călinescu
