Pădurea de Argint – lumina dintre mesteceni

Situată în apropierea drumului județean care duce spre Mănăstirea Văratec, Pădurea de Argint se întinde pe o suprafață de aproximativ 2,5 hectare. Accesul se poate face fie dinspre Agapia, fie din DN15 Piatra Neamț – Târgu Neamț, prin comuna Bălțătești. Rezervația este alcătuită în principal din arbori de mesteacăn, unii având o vechime de aproximativ două secole. Denumirea locului provine de la efectul vizual deosebit creat de scoarța albicioasă a copacilor, care, în lumina soarelui de apus sau în nopțile cu lună, capătă reflexii argintii aproape ireale. Toamna și iarna, peisajul devine cu adevărat spectaculos, transformând pădurea într-un decor natural cu aspect aproape feeric.

Codrii de Aramă – spectacolul toamnei

Nu departe de Pădurea de Argint se află Codrii de Aramă, o zonă forestieră situată pe o culme din satul Filioara, comuna Agapia. Aici predomină gorunii și alte specii de stejari, unii având peste un secol de existență. Numele locului este inspirat de culorile intense pe care frunzișul le capătă toamna, când nuanțele de roșu, portocaliu și auriu transformă pădurea într-un tablou natural impresionant. Zona adăpostește, de asemenea, o biodiversitate bogată, cu sute de specii de plante. În orele apusului, lumina soarelui creează efecte vizuale deosebite printre copaci, fenomen care amintește de atmosfera descrisă în literatura eminesciană.

Legătura cu universul eminescian

Aceste locuri au fost asociate cu opera lui Mihai Eminescu, care a surprins în creațiile sale imagini inspirate din peisajele codrilor nemțeni. Zona Văratecului și împrejurimile sale au fost frecventate de poet, atras și de legătura sa cu Veronica Micle, care obișnuia să se retragă în această regiune în lunile de vară. Se spune că tocmai atmosfera acestor păduri l-a inspirat în descrierile sale lirice, unde natura devine un spațiu al visării și al simbolurilor poetice:

,,De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă izvoare, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”

(Mihai Eminescu, „Călin-file din poveste”)

În prezent, Pădurea de Argint este mai frecvent vizitată datorită amplasării sale lângă drumul spre Văratec, fiind ușor accesibilă turiștilor. Codrii de Aramă, în schimb, sunt preferați de cei pasionați de drumeții și trasee mai liniștite, inclusiv de cicloturism. Ambele zone fac parte dintr-un peisaj cultural și natural valoros, integrat în proiectele de conservare ale Parcului Natural Vânători Neamț și administrate de structuri silvice locale. Dincolo de frumusețea lor naturală, aceste păduri reprezintă și un punct de întâlnire între natură, cultură și literatură. Ele continuă să atragă turiști, fotografi și iubitori de natură, oferind o experiență care îmbină liniștea codrului cu farmecul simbolic al poeziei românești.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul „PĂDUREA DE ARGINT” ȘI „CODRII DE ARAMĂ” – PEISAJELE EMINESCIENE CARE PRIND VIAȚĂ ÎN ȚINUTUL ZIMBRULUI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ana Ilie era o femeie fără educație școlară, trăind simplu, în mediul satului românesc, unde își câștiga existența prin muncă cinstită și asiduă. Cu toate acestea, viața ei interioară era de o bogăție spirituală deosebită, fiind statornic ancorată în rugăciune, evlavie și milostenie. Era recunoscută pentru dărnicia sa, ajutând necontenit pe cei nevoiași, uneori chiar în detrimentul propriei gospodării. Soțul ei obișnuia să glumească pe seama acestei dărnicii, spunând: „Măi femeie, eu aduc cu căruța, iar tu împarți totul din traistă!”. Totodată, era o femeie înzestrată cu o sensibilitate duhovnicească profundă, adesea rugându-se cu lacrimi și smerenie adâncă, ceea ce i-a adus reputația de suflet „plângător în rugăciune”.

Viața ei a fost încercată în moduri copleșitoare. Dumnezeu a supus-o unor suferințe asemănătoare celor ale Dreptului Iov, permițând pierderea treptată a celor dragi. Rând pe rând, toți cei nouă copii ai săi, precum și soțul, au trecut la viața veșnică. O parte dintre copii au ales calea monahală, intrând în obști precum Sihăstria și Agapia, însă au murit de tineri. Singurul copil care a ajuns la vârste înaintate a fost Părintele Cleopa, devenit ulterior una dintre cele mai importante figuri duhovnicești ale Ortodoxiei românești.

În pofida acestor pierderi copleșitoare, Maica Ana a primit toate încercările cu o credință neclintită, având convingerea că Dumnezeu îi primește pe cei dragi în Împărăția Sa. Rămasă văduvă în anul 1943, și lipsită de sprijin familial, și-a trăit restul zilelor în rugăciune neîncetată și în suferință tăcută. Singurele locuri unde își găsea mângâierea erau biserica și cimitirul satului, unde, după fiecare slujbă, își plângea copiii plecați din această lume. Sprijinul ei sufletesc a rămas fiul supraviețuitor, Părintele Cleopa, aflat în slujire la Schitul Sihăstria. În anul 1946, acesta și-a adus mama la Sihăstria, unde a fost primită în viața monahală. Un an mai târziu, a fost tunsă în monahism, primind numele de Agafia, fiind ulterior așezată în obștea duhovnicească de la Mănăstirea Agapia. A fost călăuzită duhovnicește și a trăit în ascultare deplină, devenind o prezență blândă, maternă și ocrotitoare pentru comunitatea monahală.

În cadrul mănăstirii, Maica Agafia s-a evidențiat prin smerenie profundă, rugăciune neîntreruptă și iubire necondiționată față de toți. Era cunoscută pentru actele ei de milostenie constante, împărțind tot ce avea celor sărmani, fără ezitare și fără atașament față de bunurile materiale. Deși își pierduse propriii copii, ea afirma cu nădejde că Dumnezeu i-a dăruit „mai mulți fii duhovnicești decât i-a luat la mormânt”, devenind astfel o adevărată mamă spirituală pentru întreaga obște. Chiar și în viața monahală, inima ei rămânea strâns legată de fiul său. Întreba necontenit de el și se întrista profund atunci când nu știa unde se află, rostind cu durere:

„N-ați văzut pe Cleopa al meu?”.Această trăire evidențiază intensitatea iubirii sale materne, împletită în mod tainic cu iubirea față de Hristos.

Maica Agafia a trecut la Domnul la data de 15 septembrie 1968, la vârsta de 92 de ani, după o viață întreagă de rugăciune, încercări și dăruire totală. A fost caracterizată de părinții duhovnicești ca o „maică izvorâtoare de lacrimi”, dar și ca o ființă care a transformat suferința în rugăciune, iar durerea în credință vie. Ea este înmormântată în cimitirului Schitului Agapia-Veche.

În ansamblu, viața Maicii Agafia, mama Părintelui Ilie Cleopa, rămâne o mărturie puternică despre biruința credinței asupra durerii. Deși a fost lipsită de aproape tot ceea ce înseamnă sprijin omenesc, ea a rămas neclintită în nădejde, transfigurând suferința în rugăciune și devenind un model de mamă, jertfelnicie și viață monahală pentru generațiile următoare.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MAICA AGAFIA, MAMA SFÂNTULUI CUVIOS PĂRINTE ILIE CLEOPA: MODEL DE VIAȚĂ JERTFELNICĂ ȘI TRĂIRE DUHOVNICEASCĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

În ziua de 25 decembrie a anului 1880, locuitorii din Târg au văzut, cu mare uimire, un landou măreţ, strălucitor, tras de patru cai albi şi care era escortat de 12 călăraşi tot pe cai albi. În urma landoului venea o căleaşcă frumoasă în care se aflau doi generali turci. Şi caleaşca era flancată de 10 soldaţi turci pe cai murgi, mai mare mândreţea! În landou, generalul roman Cerchez și cel turc, Osman Pașa iar în căleașcă, generalii turci Ilahim și Abu Suliman.

Imediat vestea s-a răspândit iar piața din centrul târgului s-a umplut de gură cască venită să vadă cine sunt personajele, pentru că nimeni nu știa ce se întâmplă. La un moment dat, landoul s-a oprit după ce a dat un ocol pieții, la fel și trăsura, în timp ce soldații care însoțeau cele două trăsuri s-au așezat pentru salut. Personajele şi-au luat locurile şi a început spectacolul. Succesul a fost fulminant, actorii amatori fiind nevoiți să susțină patru reprezentații, încasările fiind pe mășură. Au urmat spectacole date pentru primar, pretorul plășii și alte oficialități. Datorită succesului imens au mai susținut spectacole prin târg și în zilele de 26 și 27 decembrie. Regizorul piesei a fost învățătorul Vasile Ciucanu.

Predarea lui Osman a fost ca o bombă; vestea despre această piesetă şi „montarea„ măreaţă a nemţenilor s-a răspândit cu iuțeală. În 1881, este jucată la Piatra, iar până la 1890 ajunge și la Fălticeni, Roman și în alte orașe și sate, încât la 1900 o găsim răspândită în foarte multe sate din județele Neamț și Roman. În 1885 își făcea debutul o altă piesă, „Jianul”, însă acesta nu a știrbit succesul lui Osman.

Predarea lui Osman a „ţinut afişul” pînă în anii ’30, cînd a fost înlocuită de „Masa verde” („România pitorească”, nr. 5, 1977, p. 17; „Teatrul”, an 44, nr. 4, 1977, pp. 36-38.).

Predarea lui Osman

Personajele:

OSMAN PAŞA

HALIM

ABDU SULIMAN

GENERALUL CERCHEZ

SOLDAŢI TURCI, număr variabil

SOLDAŢI ROMÂNI, număr variabil.

Costumaţia: Osman paşa are în cap un fes roşu, pe care este brodată, cu fir de aur, semiluna. În rest, o tunică militară turcească; are decoraţii şi leduncă în fir de aur; este încins; are sabie cu minerul bătut cu pietre scumpe; pantaloni, gen şalvari, din mătase roşie; cisme.

Halim şi Abdu Suliman sânt îmbrăcaţi la fel, dar mai puţin luxos.

Generalul Cerchez, ca un ofiţer — general — în ţinută de campanie.

Soldaţii turci sunt în număr variabil; Osman paşa are lângă el, în permanenţă, o gardă; de asemeni, şi ceilalţi generali sunt însoţiţi de soldaţi; soldaţii au în cap fes roşu; în rest, ţinuta de soldat, pe care actorii au luat-o din pozele timpului; au iatagane.

Soldaţii români sunt roşiori şi, ca atare, îmbrăcaţi ca roşiorii din armata română a anului ’77—’78.

TOŢI (cântă):

Oştile stau faţă-n faţă,

Strânse în câmpul de război.

Lupta-i gata să-nceapă,

Luptă crâncenă d-apoi.

O, tu, maică întristată,

În acest amar şi trist minut,

Îţi trimit încă o dată

Încă o dată un sărut.

Astăzi patria ne cheamă,

Pentru ea ca să luptăm.

Caută, dar, iubită maică,

Orice dor să-l dăm uitării,

Şi de mine mândră să fii.

C-ai un fiu care luptă

Sub al ţării drapel.

Şi când vestea morţii mele

Pân’ la tine va veni

Caută-n munţi şi-ntre vâlcele,

Trupul meu spre a-1 găsi.

Negăsindu-l, tu te-ntoarce

Şi-ţi îndreaptă ochii spre cer,

Întru rugă caldă şi fierbinte,

Pentru toţi cei ce pier,

Sub al ţării drapel.

ABDU SULIMAN:

Eu sunt Abdu Suliman

Şi sunt trimis de sultan

Cu tare îndrăzneală,

Să port război în ţară.

Pe români să-i nimicesc,

Şi pe ruşi să-i potopesc.

OSMAN PAŞA:

Tu, Abdu Suliman,

Trimis de sultan,

Pe români să mi-i supui,

Şi ruşilor să le arăţi,

Vitejia turcească!

(Soldaţilor)

Băieţi!

Voi teamă să n-aveţi

Că România-i ţară mică

Şi pe dată o zdrobim,

Şi pe ruşi îi nimicim.

ABDU SULIMAN:

Prea mărite gâzi,

Şi sfinte Mahomed,

În viaţă eu am dat

Piept cu mii de ghiauri

Şi întotdeauna am ieşit învingător!

OSMAN PAŞA:

Ei, Halim, ia spune,

Cu războiul ce mai este

Şi de acolo din focul luptei

Ce mai veste?

HALIM:

Din război,

O veste bună

N-avem încă.

Noi trimitem oaste, oaste,

Şi Curcanii ne-o mănâncă.

OSMAN PAŞA:

Ce Curcani, Halim, ia ‘spune,

Doar sunt ruşii şi românii?!

HALIM:

Cu Curcanii, luminate,

De un ceas mereu vă spun!

OSMAN PAŞA:

Ce Curcani?!

De curci vi-i frică?

Aduceţi, aici, Curcanii,

Să-i mănânc eu singur fripţi.

ROMÂNII (cântă):

Osman moare de-ntristare,

Că se vede la strâmtoare.

Scoală, Osman, te deşteaptă,

Să vezi Plevna-nconjunată,

De români cu spada lată

Şi de ruşi cu-armata toată.

Fata lui gază Osman,

Griviţa, poartă un colan,

Şi colanu-i ide oţel.

Joacă fulgerii pe el.

Alelei, Griviţă, fa,

Eu colanul ţi l-oi lua,

Şi-napoi nu ţi l-oi da.

Tu eşti fată de păgân

Eu sunt viţă de rumân.

Tu eşti pentru sărutat,

Eu sunt voinic de luptat.

Ia deschide-ţi sinul tău,

Că de nu,

(Zău) ţi-il deschid eu!

GENERALUL GERCHEZ:

(0) păgâne din răsărit,

Ce furtună te-a adus

Aici, pe pământul meu,

Primitor de Dumnezeu?

Într-o clipă am să te fac

Făr’ de cap şi făr’ de steag.

OSMAN PAŞA:

Nu te-aş crede, generale,

C-ai putere atât de mare,

Cu-o armată atât de mică,

Să-ţi ştiu de frică!

Nu ţi-e frică, generale,

De această cutezare?

De paloşul meu sclipitor,

Ce are să te înfioreze

Şi capu’ să (i-1 reteze?

GENERALUL CERCHEZ:

Nu, bre, Osman,

Că Plevna voastră

Este înconjurată

Şi de români va fi luată.

Armatele tale, nouă se vor închina,

Iar tu singur iabia îmi vei da.

OSMAN PAŞA:

Te-nşeli, generale,

La ceea ce vorbeşti.

Nu ştii că Osman paşa

E nebiruit?

De frica ţării mele

Şi a lui Mahomed,

Tremură tot pământul.

Ienicerii mei,

Pui de lei.

Un semn să le fac,

Lăsaţi steagu’ şi fugiţi,

Lăsaţi casă şi părinţi.

Eu Plevna nu voi da

Şi nu mă voi preda !

GENERALUL CERCHEZ:

De trei luni,

Eu Plevna bombardez.

Cu voie sau fără voie,

Ai să te predai.

HALIM:

Osman, bre,

Bre Osman!

Plevna-i înconjurată

Şi de români va fi luată.

Trebuie să ne predăm!

OSMAN PAŞA:

Allah ‘din cer şi tu, sfinte Mahomed,

Mă laşi pe mine, astăzi,

Cu lacrimi pe obraz.

Sunt rănit şi învins

De acest popor mic

Straşnic de viteaz.

(Generalului Cerchez)

Predau sabia mea

Că nu mai pot lupta cu ea!

GENERALUL CERCHEZ:

Primesc această sabie din mâinile tale

Pe care o voi depune la picioarele

Majestăţii-Sale.

TOŢI (cîntă):

Români, trompeta sună,

Veniţi, cu mic cu mare,

Armata noastră vine

Cu steagul tricolor.

Aduceţi flori frumoase

Să-ncingem fruntea lor!

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul CUM A AJUNS OSMAN PAŞA LA TÂRGU NEAMŢ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Adunarea generală a ACR autorizează înființarea cluburilor regionale, primul apărând în 8 septembrie 1921. După modelul acestuia, vor apărea mai multe cluburi regionale printre care și cel de la Iași.După 1919 au fost organizate numeroase întreceri automobilistice, unele dintre acestea având traseu și prin județele de atunci, Neamț și Roman.

Prima cursă care a avut traseu prin Neamț a fost Concursul de turism ACRR, 5-12 iunie 1926.  La această cursă a participat și principele Nicolae la volanul un automobile marca Sunbeam. Cursa care a aliniat la star 25 de concurenți din țară și stăinătate au parcurs un traseu de 2300 de km în 6 etape (8 iunie Cupa Ardealului, 12 iunie probe la București): București-Brașov-Sibiu-Timișoara; Timișoara-Arad-Orade; Oradea-Carei-Sighet-Baia Mare-Cluj; 8 Cupa Ardealului (cursă de coastă pe Feleac); Cluj-Bistrița-Vatra DorneCernăuți; Cernăuți-Suceava-Piatra-Neamț-Băile Tușnad; Băile Tușnad-Brașov-București, porba de viteză 3 km pe șoseaua Câmpina-Ploiești; 12 iunie probele de suplețe și viteză 1 km în fața aerodormului Băneasa.

Marele Premiu a fost adjudecat de către Nicu Butculescu la volanul unui Hupmobile, urmat de George Ghica peo mașină Buick și Alexandru Racovitză la volanul unui Alfa Romeo. La cursă s-a aliniat și o concurentă, Irina Vulturescu pe un Styer. Presa scria că traseul prin Neamț a „fost favorizată de un timp frumos, fără ploaie. Drumurile sunt admirabile şi organizarea mulţumitoare, graţie autorităţilor locale, cari au luat toate măsurile. La Piatra, s’a făcut un popas de o oră. Prinţul Niculae a fost în „Fiat”-ul 513!.

Tot în 1926 a avut loc și Concursul de regularitate Iași-Piatra Neamț, desfășurat la 6 septembrie. Inițiat de către frații Constantin și Alexandru Zarifopol, pe traseul Iași-Târgu Neamț-Piatra Neamț-Bacău-Roman-Iași, a adunat la start 15 concurenți, primele trei locuri fiind ocupate de către George Banu pe un „Chrysler”, Radu Pella la volanul unui „Fiat” și Mihau Gaby pe un „Buick”. La start a fost și Elena Brătianu. La Tîrgu-Neamț concurenții s-au oprit pentru viză, urmând o nouă oprire la Piatra Neamț „de o oră în care timp concurenţii au luat masa şi s-au aprovizionat cu benzină”. Au urmat opriri la Bacău și Roman. Cursă nu a fost lipsită de incidente, „în urma accidentului suferit de maşina d-nei Elena Brătianu trei maşini s-au retras de la concurs trebuind să dea ajutoare răniţilor”. Plecați în cursă la ora șapte dimineața din fața Palatului de Justiție din Iași, primul concurrent, George Banu a ajuns la ora 14.00, în fața cofetăriei „Tufli” din Iași. Seara toti participanții au participat o cine festivă, ocazie cu care a fost înființat Automobil Clubul Regal din Iași.

Un an mai târziu pe 23 octombrie, ACR Moldova a organizat cursa de regularitate a clubului regional Moldova pe un traseu de 604 km de la Iași-Botoșani-Dorohoi-Cernăuți-Siret-Suceava-Târgu-Neamț-Piatra-Neamț-Bacău-Roman-Iași, au concurat 9 sportivi, la final podiumul a fost ocupat de Hnery Manu (Buick) la egalitate cu Radu Dobrescu (Hupmobile), urmat de Constantin Zarifopo (Buick) și domnișoara Maria Miclescu (Chrysler). Primul concurent a plecat la ora două noaptea din Iași. Nici această cursă nu a fost fără incidente, aproape de Piatra-Neamț, mașina lui Gh. Malian, un Studebaker, a dat peste o vacă, răsturnându-se, „de sub maşină au fost scoşi d-nii Gh. Malian, directorul Băncii Naţionale din Iaşi, tânărul Malian şi şoferul. Tânărul este puţin rănit la faţă, iar directorul Băncii Naţionale era sufocat. Şoferul scăpase”.

Următoarea cursă care a cuprins în traseul său și Neamțul a fost Concursul de regulatitate al ACRg Moldovenesc din 6 septembrie 1928, o cursă de regularitate pe un traseu care a însumat 780 de km de la Iași-Roman-Bacău-Cășugăra-Onești-Târgu Ocna-Ghimeș-Gheorgheni-Tulgheș-Piatra Neamț-Roman-Fălticeni-Suceava-Botoșani-Hârlău-Iași. Primul concurrent, Linutza Zarifopol cu un Nash a luat startul la ora 1.03 minute de la Iași. La start s-au aliniat șapte concurenși, doar 5 au ajuns la start, ceilalți doi s-au retras din cause tehnice. Primul concurrent care a ajuns la finishul din fata Jockey Club a fost Marin Butculescu la volanul unui Buick, distanța fiind parcursă de acesta „cu o viteza orară de 60 km, ceea ce, dacă ţinem cont de starea drumurilor, constitue o performanţă demnă de reţiinut”. Pe următoarele două locuri s-au clasat Constantin Zarifopol și Alexandru Zarifopol (pe mașina Nash, proprietar Linuța Zarifopol).

În 1929, Concursul de consumație al ACRg Moldovenesc din 16 iunie 1929, a fost organizat pe traseul Iași-Târgu-Frumos-Roman, aliniind la start 13 concurenți. Podiumul a fost ocupat de Scarlat Sc. Rosetti la volanul unui Oldsmobile, urmat de firma Delco din Roman pe un Whippet și de Demostene Botez pe o Lancia. Regula acestei curse prevedea ca „rezervoriile de benzină vor f plumbuite şi la fiecare maşină se va afla câte un comisar, însărcinat a veghea ca regulamentele concursului să fie strict aplicate. Clasificarea se va face pe bază de cea mai mare distanţă parcursă cu benzina alocată. Întâiul în clasificaţi fiind acela care a parcurs distanţa cea mai mare”. După terminarea concursului, toţi concurenţii precum şi numeroşi automobilişti şi invitaţi s-au întrunit în frumoasa localitate Strunga unde au luat o masă comună în restaurantul băilor.

Peste un an, la 29 iunie 1930, a avut loc un nou concurs de consumație organizat tot de către ACRg Moldovenesc, concurs ce a cuprins două probe automobiliste, o cursă de consumație pe traseul Iași-Roman-Bacău-Iași și o cursă de viteză în coastă pe Dealul Mărului pe o distanță de 2,55 km. La start s-au aliniat 13 concurenți, startul fiind dat la ora 9 dimineața. Cursa de consumație a fost câștigată de către Demostene Botez (Lancia), urmat de către Gheorghe Șalu (Whippet) și Gheorghe Nadu (Chrysler). Proba de coastă a fost adjudecată de către Gheorghe Nadu în 2 minute și 16 secunde, urmat la 20 de secunde de către Gheorghe Polizu Micşuneşti (Auburn) și Radu Dobrescu (Hopmobile), la 23 de secunde de primul loc. După probe, participanții dar și alți invitați au participat la un banchet la Strunga, unde eroi au fost Gheorghe Nadu și inginerul Jean Caloianu, autorul moral al victoriei lui Nadu în cursa de coastă. Ultimul concurs interbelic desfășurat și pe teritoriul Neamțului a fost Concursul de regulatitate al ACRg Moldovenesc din 7 septembrie 1930. Cursa a aliniat la start șase concurenșți care au parcurs 567 km pe traseul: Iași-Dolhasca-Liteniu, Botoșani-Cernăuți-Dubăuți-Storojineț-Solca-Păltinoasa-Roman-Târgu Frumos-Iași. Primele trei locuri au fost ocupate de către Mihai Mătăsaru (Talbot), Mihail Gazi (Nash) și Kapitanopol (Fiat).

BUTCULESCU, MARIN (1906-1995), n. la București. Absolvent în 1923 al Liceului Francez din capitală și în 1925 al cursurilor Ecole Centrale din Paris. Ani de zile a fost reprezentantul general al firmei BMW pentru România. Polisportiv de performanță, campion național și balcanic de tir (locul I în 1934), campion de înot, fiind printre primii scufundători din România, vânător sportiv și excepțional automobilist. A învățat să conducă automobilul la 14 ani, în competiții participând șase ani mai târziu, când a obținut permisul de conducere. În 1927, începe să concureze în circuite de regularitate, de viteză și mai ales în cursele de coastă, obținând locul I în Marele Premiu al ACRR (1926), Turul României (1927), Marele Premiu al Moldovei 780 km, din care 375 km în pantă (1928), Cursa de la Avala în Iugoslavia, unde este felicitat de regele A. Karagheorghevici, soțul principesei Mărioara de România (1929), cursa de la Monte Carlo „Mont des Mules” (1930), concursul de viteză București-Belgrad (1930) și cursa în care a obținut recordul de viteză încă actual Paris-București. în 39h45’, pe o mașină marca Crysler Imperial. Mai câștigă în 1931 Raliul San Remo (trofeul se află la Muzeul Sporturilor din București), cursele internaționale de coastă de pe Feleac și Sinaia (1934-1935), Turul României (1935) și Raliul Bucureștiului (1935). Nu a avut nici un accident în cei 1.500.000 km parcurși. Din anul 1949 până la sfârșitul vieții, nu a mai condus, neacordându-i-se aprobarea pentru obținerea unui nou permis de conducere! M.B., mecanic ingenios, a inventat între anii 1930-1935 roțile duble la spate, pentru competiții, farurile ți suspensiile telereglabile, încălzirea cu aer cald în interiorul caroseriei.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul Cursele de automobilism din interbelic desfășurate și pe teritoriul județului Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

Obiectele pe care le-am văzut  au o raportare strict lumească la viață și sunt legate de valorile creștine. Nouă, când ne merge bine după măsura lumii, uităm să îndreptăm ochii spre cer. Se pare că bunicii și străbunicii noștri  întrețineau iubirea pentru aproapele și prin frumosul pe care îl făureau. Femeile erau cele care croiau, coseau, țeseau pentru  toată familia. „Să vă iubiți unii pe alții” era o poruncă pusă în aplicare. Casa, copiii, bărbatul, femeia purtau costume pe care se puteau citi tainele vieții fiecăruia în parte: copacul vieții se cosea pe ia miresei și tot acolo apăreau romburile, ca exprimare a dorinței de a avea copii, iar semne aproape invizibile o apărau de deochi; catrința cu cruciulițe îndepărta răul; iile cu flori erau purtate de fete; cămașa mortului era sobră și simplă, brodată cu fluturi, care reprezentau sufletul celui plecat; însurățeii purtau catrința și brâul bărbătesc cu același model și în aceleași culori, ca să știe mândruțele că bărbatul este „luat”.

Bundița era confecționată din pielea primului miel fătat , care se trata cu apă de var și de cele mai multe ori apărea brodat simbolul ochiului de  păun, asociat cu înțelepciunea, frumusețea și renașterea. În copilărie vedeam femei grăbindu-se să-și rezolve treburile, dar care împleteau colțuni sau torceau din mers . Timpul lor era drămuit, având în vedere că tot ce făceau era manual. Și apoi aveau ele credința că dacă nu au de lucru, le dă diavolul de lucru. Momentan, magazinele și piețele sunt suprasaturate de obiecte populare, care se deosebesc hotărât  de cele autentice. Portul vechi era unul frumos și nobil. Cine face artă populară pentru bani, transmite un mesaj alterat. Autenticul poate fi protejat dacă găsim modele, rădăcini, povești de viață ale bunicilor. Trecutul, patrimoniul și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte.

Invitații, doamna Cristina Petrea și domnul Petre Joița, au avut cele mai ample și documentate expuneri, care m-au dus cu gândul la un verset din Sfânta Scriptură: „Cei lipsiți de povățuitori, cad ca frunzele.” Întâlnirea nu ar fi fost completă, dacă nu ar fi cântat talentata Eugenia Petrea, voce și cobză, o veche baladă culeasă din satul Sabasa, „Colo -n sus pe Stânișoara”, o tristă poveste de dragoste dintre tinerii Saveta și Gheorghiță, cărora părinții nu le-au îngăduit să se cunune, dar pe care i-a ajutat regele Carol I.

Artistul fotograf Alexandru Buzdugan a imortalizat întâlnirea. Nu mai putem adopta conduita existențială a strămoșilor, dar măcar avem libertatea să discernem și să alegem.

Iolanda LUPESCU

Articolul DIN LADA DE ZESTRE: POVEȘTI ÎN II ȘI COSTUME apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Ce înseamnă, pe scurt, să fii biolog într-un parc național? Cu ce vă ocupați zi de zi?

Pe scurt e foarte greu de zis ce înseamnă să fii biolog, e o chestie foarte complicată, adică sunt mai multe lucruri de care să te ocupi, mai degrabă e un fel de naturalist biologul într-un parc național, biologi sunt cei   care lucrează în laboratoarele de analiză de sănătate, sunt și acolo biologi, care fac analize, legat de ceea ce ne îmbolnăvește pe noi și are origine biotică, virusuri, bacterii. În parcul naţional biologul trebuie să știe și despre mamifere, și păsări, și amfibieni sau ceea ce ați văzut voi acum, tritoni. Biologul din parcul naţional ar trebui să știe foarte multe specii de animale și de plante, să le urmărească în timpul unui an, să le inventarieze și să le monitorizeze-  se fac monitorizări pentru colectarea datelor, iar pe termen lung ne dau o direcție, o idee despre ce se întâmplă în natură, adică dacă sunt mai puține păsări care cântă primăvara sau mai puțini tritoni care se duc să se împerecheze în bălți, ceva e în neregulă și de undeva va apărea o problemă.

  Ce v-a făcut să alegeți această meserie?

          De mic mi-au plăcut animalele, în gimnaziu și liceu îmi plăcea să merg în pădure, lângă Suceava și adunam tritoni, îi mai țineam acasă în acvarii, le dădeam de mâncare vermuști pentru pești de acvariu, prindeam șopârle, îmi plăcea să mă uit la ele, ascultam păsările, le dădeam de mâncare la furnici, de mic am avut înclinație pentru așa ceva. Am făcut facultatea la Suceava și de acolo când am aflat că este loc disponibil la Parcul Național Ceahlău, am venit și mi-am depus dosarul.

  Care sunt cele mai importante specii de plante și animale din Parcul Național Ceahlău?

La specii de plante trebuie să menționez întâi laricele sau zada sau crinii (cum le zice aici în zonă), este singurul conifer de la noi din țară care toamna își pierde acele, în Ceahlău este o populație foarte mare și destul de solidă de Larice Carpatic, izolat genetic de cei din Alpi sau din alte părți din lume. Este un tip de larice care trăiește foarte mult timp (300-500 ani). Cresc pe stâncării și în zone expuse la soare, pe solurile scheletice și sunt foarte bătrâni, ei nu au fost exploatați, s-a păstrat pădurea respectivă, acele „Polițe cu crini” sunt și o „bibliotecă vie”, în inelele de creștere ale arborilor putem vedea cum a fost clima, ce s-a întâmplat cu natura cu ani în urmă. Animale importante sunt specifice pădurilor montane din Carpați, lupi, urși, râși, aceste animale în Europa sunt în declin, dar la noi încă au spațiu să existe, să-și păstreze rolul și locul lor în natură. Sunt foarte multe specii de păsări, de la muscalii mici (ei indică că aici sunt păduri bătrâne) la bufnițe.

  Există specii rare sau pe cale de dispariție în parc? Ne puteți da câteva exemple?

          Da, există specii rare și pe cale de dispariție, specii de plante-orhidee-Papucul Doamnei, multe specii care cresc în fânețe (unde se păstrează foarte bine speciile rare, vine omul din când în când și cosește, între cosiri speciile de plante au timp să crească). Orhideele din Europa sunt foarte mici și sunt pe cale de dispariție din cauză că omul abandonează cositul și fânețele și zona se împădurește sau își fac casă peste specia rară. Sunt specii rare de animale, de păsări, inclusiv lupul și râsul, laricea e o specie rară, tritonii (specifici doar Parcului Național Ceahlău).

  Ce sunt speciile endemice și există astfel de specii în Ceahlău?

          Speciile endemice sunt speciile care se găsesc într-un anumit loc, într-o anumită zonă geografică și bine delimitată, pe partea estică a Munților Carpați. În peșteri sunt specii de păianjeni, de gândaci endemici care cresc doar acolo. În Ceahlău mai este un cosaș numit Cosașul Dochiei, un cosaș verde, frumos, cu un cântec specific și nu există în altă zonă din lume.

  Care este animalul sau planta dumneavoastră preferată din parc și de ce?

          Complicat… Îmi place foarte mult bulbucul de munte, dacă vă uitați la ea, floarea nu este deschisă, are forma unei bile, acolo, înăuntru nu pot să intre albinele pentru a poleniza. Dar ea s-a adaptat să fie polenizată de niște musculițe cu care trăiește în simbioză, acestea trăiesc doar unde este floarea, acolo depun ouă, iar o parte din semințele plantei sunt puse cumva deoparte pentru musculițe, din ele vor ieși viitoarele musculițe și o parte vor fi polenizate și vor poleniza alte flori.

  Cu ce provocări vă confruntați în protejarea naturii din parc?

Principala provocare sunt oamenii. Comunitatea locală este o mare provocare dar și un ajutor. Turiştii sunt o foarte mare provocare pentru că ei pun presiune, vin foarte mulți, e gălăgie pe munte, traseele sunt foarte bătătorite sau erodate, adică se creează torenți pe trasee pe unde trece multă lume. Provocarea este să-i facem pe oameni să înțeleagă de ce au ei nevoie de natură, pentru că noi nu suntem aici ca să protejăm natura și parcul pentru noi, ci suntem aici ca să păstrăm natura și parcul pentru oameni. Oamenii au nevoie de natură, din o mulțime de motive, cele mai simple, fiindcă dacă nu avem pădure, s-ar putea să respirăm mai greu, că e mai poluat aerul sau mai puțin oxigen. Da, provocările sunt să-i facem pe oameni să înțeleagă despre ce-i vorba și să-i facem să înțeleagă că pot să conserve și să protejeze natura, inclusiv la ei acasă, adică să lase loc naturii. Nu trebuie să facem gazon în curte, putem să lăsăm iarba să crească mai mare, nu trebuie să drenăm orice șanț și orice urmă de apă, pentru că mai sunt inclusiv tritoni care au nevoie de apa aia în zona de munte. Sunt multe lucruri care pot fi făcute, dar provocarea este lucrul cu oamenii și, culmea este că, imediat, lucrul cu oamenii îți aduce și foarte multe  satisfacții.

  Cum pot turiștii să ajute la protejarea mediului atunci când vizitează Ceahlăul?

Turistii sunt o specie foarte aparte. Sunt mai multe feluri de turiști care vin în parc. Sunt cei care vin si se bucură de natura, sunt conştienti de pădure si cumva o respectă. Sunt turişti care vin doar pentru că e pădure si că trebuie să bifeze si asta, mersul pe munte, dar toată lumea ar putea să ajute făcând practic ceea ce fac si la ei acasă. Să nu lase gunoaie, să nu facă foarte multă gălăgie pentru că până la urmă intră în casa ursului, a animalelor din pădure. Nu cred că vrea nimeni să vină cineva la ei acasă, să înceapă să facă gălăgie și mizerie. Și să vină turistii, să se bucure și să transmită mai departe. Cu asta ne pot ajuta și pe noi, să nu lase mizerie, să nu facă foarte multă gălăgie, să transmită mai departe cât de faină e pădurea. Și mai e ceva ce pot să facă turistii si e un aspect unde ei au foarte multă putere. Și ce pot să facă este să ghideze serviciile din turism. Asta sună deja foarte complicat. Dar dacă omul, turistul vine și cere distracție cu muzică si cu băutură se va găsi cineva care să ofere așa ceva. Dacă omul vine si cere liniște si caută aer curat si o zonă care să arate mai traditional sau să găsească un fel de mâncare bună la restaurantul din zonă, atunci se va găsi cineva care să-i ofere asta, un hotelier, un magazin, ceva. Și ceea ce oamenii cer, determină foarte mult din ce li se oferă si din presiunile care se pun pe parc. De exemplu, cu pârtia de schi, aici este foarte simplu, vrem pârtia de schi. Ok, s-ar putea să fie bună să aducă turiști, dar pe de altă parte nu o să avem zăpada pentru că se încălzește clima. Și nu ştiu în ce măsură ne ajută pe noi ca parc, pentru că o să apară foarte mulți oameni aici care vor face gălăgie, care vor muzică pe pârtie, băutură si chestii de genul asta. Dacă oamenii ar cere linişte să vină în staţiune la munte, ca să respire aer curat si să se relaxeze, concediul înainte asta era, odihnă, atunci li s-ar oferi acest lucru. Altfel li se oferă gălăgie și din cauza asta sunt oameni care vin și zic, vrem să mai construim o cabană, vrem să mai facem ceva, vrem să mai… chiar în parc, chiar în pădure, ce ne trebuie animale? Ne trebuie oameni care să asculte muzică…

  Ați avut experiențe periculoase sau neobișnuite?

Da, da, cu siguranță. Am căzut de pe o brână în Ceahlău pentru că s-a rupt pământul de sub picior, terenul este foarte friabil, este nisip amestecat cu pietriș și brâna aceea cu iarbă și pietriș nu a ținut greutatea și am căzut câțiva metri de pe brână, apoi întâlniri cu animale, cu ursul, am intrat într-un bârlog de urs, unde ursoaica își pregătise foarte fain bârlogul, am intrat în timpul verii, iarna nu poți intra deoarece  este acasă proprietarul. Bârlogul era foarte bine aranjat, cu mușchi ca o salteluță, pregătit pentru a naște puii, am multe exeperiențe cu oamenii, mai bune sau mai puțin bune.

  Ce sfat le-ați da copiilor care vor să devină biologi?

Ar trebui să le placă, în primul rând. Să devii biolog presupune să ai cunoștințe din  științe și despre educație, Poți să lucrezi în domeniul medicinii medicale sau fie în natură, implicat în diverse proiecte de conservare, dar nu numai. Această meserie poate aduce mari satisfacții în viață.

  De ce este important să protejăm parcurile naționale?

Sunt foarte multe motive… Parcurile naționale sunt eșantioane de natură, ca niște biblioteci de natură pe care cu greu le mai găsim în lumea de astăzi. Toată lumea se dezvoltă din punct de vedere economic, în loc de natură găsim drumuri, câmpuri arate și betoane.

Parcurile naturale sunt zone în care lumea a ales să păstreze natura așa cum este ea, aici nu se exploatează pădurea, ceea ce înseamnă că pădurea rămâne acolo, îmbătrânește normal, aș spune eu si pădurea asta de 500 de ani are un rol foarte important, captează foarte mult carbon, aceasta e o temă comună acum de discutie, reglează clima, pădurile lăsate în pace reglează clima, atrag umezeala și mișcă umezeala atmosferică. De asta sunt anumite zone, inclusiv în Europa, în care s-au tăiat pădurile de pe marginea Mării Mediterane sau a oceanului și tăindu-se pădurile de la marginea oceanului către interior, nu s-a mai cărat apa în interiorul continentului, s-a aridizat zona. E important să păstrăm pădurea şi Parcul Național face lucrul acesta, păstrează pădurea pentru că ea preia umezeala de la ocean și tot o mișcă către interior, unde se produce ploaie. În parcurile naționale, natura fiind lăsată în pace, e un loc foarte bun de refugiu pentru foarte multe specii, inclusiv pentru păsări. Este, în primul rând, un avertizor de mediu curat, dacă încep să dispară păsările cântătoare primăvara ar trebui să vă puneți niște întrebări Adică ceva se întâmplă cu lumea din în jur care s-ar putea să nu fie bine nici pentru noi.  Pentru ele sigur nu e bine, dar s-ar putea să nu fie bine nici pentru noi pentru că păsările migrează pe suprafețe foarte mari Și atunci au nevoie de un mediu sănătos pe suprafețe mari. Dacă mediul începe să se strice, să se îmbolnăvească în zona aceasta largă pe care păsările o străbat, se întâmplă un fenomen în cascadă si cu cât se îmbolnăvește mai tare mediul, păsările încep să dispară. Dacă încep să dispară păsările, ele sunt practice, ca si canarul din mină. Minerii mergeau cu canarii înainte în mină și canarul era foarte sensibil la gaze toxice si nu mai cânta, murea în colivie, dacă se întâmpla ceva și atunci oamenii știau să iasă de acolo. Așa este și acum. Parcurile naționale sunt zone care păstrează mediul pentru speciile acestea unde ele trebuie să existe si să le avem ca avertizori de integritate. Și ne arată și nouă cum ar trebui să procedăm mai departe. Acestea nu sunt doar un refugiu, ci ar trebui să fie și un exemplu pentru oameni, despre cum putem să păstrăm natura.

Îi mulțumesc domnului biolog Liviu Moscaliuc, care, prin munca sa, ne arată cât de important este să înțelegem și să protejăm mediul înconjurător. Parcul Național Ceahlău rămâne nu doar un loc de vizitat, ci și un spațiu care trebuie respectat și ocrotit de fiecare dintre noi.

Dimitrie GHEORGHIU, clasa a V-a, Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca (primul din dreapta, pe drumul spre Suhardul Mic, într-o excursie tematică în cadrul Clubului Jurnalism de Mediu Borca).

Articolul „Parcurile naționale sunt eșantioane de natură, ca niște biblioteci de natură pe care cu greu le mai găsim în lumea de astăzi!” Interviu cu biologul Liviu Moscaliuc – Parcul Național Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prezenţa tritonului carpatic in această zonă, impune conservarea habitatelor montane şi a biodiversității in Carpații Orientali.

Masivul Ceahlău, situat in grupa centrală a Carpaților Orientali, reprezintă un valoros spaţiu natural pentru România. Dispune de un relief spectaculos, bogată rețea hidrografică, climat răcoros, ceea ce înseamnă un spațiu ideal pentru numeroase specii de plante şi animale. Tritonul carpatic se adaptează foarte bine în acest mediu pentru că preferă zonele umede, izvoarele de munte, marginile pădurilor. Existenţa sa aici, indică un echilibru ecologic stabil, fiind o specie extreme de sensibilă la poluare.

Tritonul carpatic, amfibian de dimensiuni mici, are între opt şi doisprezece centimetri lungime, un corp alungit, cu pielea în nuanţe maronii sau brun-oliv pe partea dorsală, iar pe abdomen, culori mai deschise. În perioada de reproducere, masculii dezvoltă o creastă discretă, coada uşor colorată, elemente ce îi deosebesc de femele. Fiind mai activ în timpul nopţii, cu aspectul său nu foarte impresionant, este mai greu de observat.

Tritonul carpatic are un rol ecologic foarte important, deoarece controlează populațiile de insecte şi alte nevertebrate mici, menținând echilibrul ecosistemului, dar reprezintă în acelaşi timp, hrană entru păsări, şerpi şi unele mamifere mici.

Prin poziţia pe care o ocupă în lanţul trofic, realizeză transferul de energie dintre mediul acvatic şi cel terestru. Dispariţia sa dintr-o anumită zonă ar putea duce la degradarea mediului şi la apariţia unor dezechilibre ecologice semnificative.

În Parcul Naţional Ceahlău există habitate montane care n-au fost afectate de activităţile umane, multe dintre izvoarele şi bălţile alpine fiind relative curate.

Există, însă, şi numeroase ameninţări pentru tritonul carpatic, reprezentate de practicarea turismului în mod necontrolat, ceea ce poate conduce la distrugerea habitatelo. Poluarea apelor este o altă cauză ce poate distruge larvele acestei specii, dar chiar şi exemplarele adulte. De asemeni, schimbările climatic pot reduce

Şansele de supravieţuire ale tritonului pentru că provoacă secarea unor bălţi şi modifică regimul precipitaţiilor.

Defrişările din zona Ceahlăului reprezintă o altă problemă majoră pentru tritonul carpatic deoarece, astfel se reduce umiditatea şi dispar unele surse de apă, ceea ce dă naştere unui habitat mai uscat şi expus variaţiilor de temperatură.

Construirea drumurilor forestiere îngreunează migraţia exemplarelor adulte către zonele de reproducere.

Conservarea tritonului carpatic necesită măasuri concrete, ceea ce implica colaborarea dintre autorităţi, cercetăatori, turişti. Se impune monitorizarea populaţiilor, care este esenţială pentru înţelegerea evoluţiei specie şi pentru identificarea zonelor vulnerabile.

Limitarea poluării contribuie la menţinerea unui habitat sănătos.

Educaţia ecologică este, de asemeni, foarte importantă pentru că, mulţi oameni nu cunosc însemnătatea acestor amfibieni.

În ultimele decenii, tritonul carpatic a devenit un subiect relevant în studiile cercetătorilor care au început să acorde o atenţie tot mai mare biodiversităţii din Carpaţii Orientali. Cercetările efectuate privesc impactul schimbărilor climatice asupra speciilor montane.

Observaţiile din zona Ceahlăului arată că populatiile de amfibieni sunt foarte sensibile la variaţiile de temperatură şi la reducerea umidităţii. Prin urmare, tritonul poate fi considerat un indicator biologic al stării mediului, reflectând fragilitatea naturii montane şi necesitatea păstrării echilibrului dintre activitatea omului şi mediul înconjurător.

Ceahlăul devine astfel un refugiu pentru această specie discretă, dar esenţială pentru ecosistemele carpatice.

În concluzie, se poate afirma că tritonul carpatic din zona Ceahlău este un element important al biodiversităţii montane din România. Fiind adaptat la condiţiile umede şi răcoroase ale Carpaţilor, contribuie la menţinerea echilibrului ecologic şi oferă informaţii valoroase despre starea mediului natural. Protejarea habitatelor sale trebuie să devină o prioritate deoarece, dispariţia unei astfel de specii sensibile, ar indica degradarea gravă a ecosistemelor montane.

Conservarea tritonului carpatic reprezintă, de fapt, conservarea întregii bogăţii naturale a Ceahlăului şi a patrimoniului ecologic al Carpaţilor României.

Ecaterina Iftimescu, clasa a VII-a

De ce tritonul carpatic este o specie protejată

Tritonul carpatic este un amfibian specific zonelor montane din Munții Carpați, fiind o specie importantă pentru menținerea echilibrului natural. Deși este de dimensiuni mici și puțin cunoscut, rolul său în ecosistem este foarte valoros. Din cauza distrugerii habitatului, a poluării și a schimbărilor de mediu, această specie a devenit vulnerabilă, motiv pentru care este protejată prin lege.

Protejarea tritonului carpatic este necesară deoarece acesta trăiește într-un habitat restrâns, doar în anumite regiuni montane. Defrișările și poluarea apelor afectează locurile în care se reproduce și se hrănește, reducând numărul exemplarelor. În plus, fiind un amfibian sensibil la schimbările de mediu, prezența sa arată că ecosistemul este sănătos. De asemenea, Tritonul carpatic contribuie la echilibrul naturii prin faptul că se hrănește cu insecte și alte organisme mici, ajutând la controlul acestora. Protejând această specie, protejăm biodiversitatea și păstrăm echilibrul ecosistemelor montane din Munții Carpați.

În concluzie, tritonul carpatic este o specie protejată deoarece are un rol important în natură, este sensibil la degradarea mediului și are nevoie de habitate curate pentru a supraviețui. Conservarea lui înseamnă protejarea naturii și a diversității biologice.

Mara Nistor, clasa a VII-a

*

Tritonul carpatic, sau tritonul lui Montandon, este o specie de salamandre din familia Salamandridae găsită în Republica Cehă, Polonia, România, Slovacia și Ucraina. Lungimea totală a adulților acestei specii este de aproximativ 10 cm.

Taxonomia speciei

Regnul: Animalia
Clasa: Amphibia
Ordinul: Caudata
Familia: Salamandridae
Genul: Triturus
Specia: Triturus montandoni (Tritonul carpatic)

Descriere:

Femela ajunge până la 11cm, mascul este mai mic. Fruntea prezintă 3 șanțuri longitudinale. Prezintă muchii tegumentare bine dezvoltate pe laturile spatelui. Masculii nu au creastă. În perioada acvatică, coada masculului prezintă un filament terminal iar cloaca este neagră, mare și umflată. Femela are o cloacă mică, galbenă. Este ușor de observat când se ridică la suprafața apei pentru a respira, dar este greu de diferențiat față de Triturus vulgaris. Coloritul marmorat al speciei este caracteristic. Abdomenul speciei este portocaliu, galben, nepătat. Prezintă o dungă gălbuie, albă-străvezie la marginea inferioară a cozii.

Cea mai mare răspândire a Tritonului carpatic (Lissotriton montandoni) este în lanțul Carpatic, iar în România populații importante se găsesc mai ales în: Carpații Orientali – aici are unele dintre cele mai numeroase populații: Maramureș, Rodnei, Călimani, Gurghiu, Harghita, Ceahlău și zona montană a județului Neamț.

-Carpații Meridionali (estul lor) – populații în masive montane umede și împădurite.

Habitat:

Trăiește și în zona de deal dar, în general, este o specie montană – 100-2000 m. De obicei apare pe pășuni și în păduri de foioase ori mixte. Specia are o perioadă acvatică scurtă, perioada corespunde cu perioada de reproducere. În restul anului este terestră.

Primăvara alege o mare varietate de tipuri de apă de obicei puțin adânci, de la cele stătătoare, permanente sau temporare, până la cele lin curgătoare. Cele cu vegetație sunt preferate.

În faza terestră devine crepuscular-nocturnă. Ziua se refugiază în micro-habitate cu vegetație deasă și litieră. Rămâne în apropierea zonelor umede din vecinătatea locurilor de reproducere. Se hrănește cu nevertebrate, cu larve de amfibieni. Hibernează pe uscat, rar în apă.

Răspândire

Trăiește în Carpații Orientali, parte a celor Meridionali, și zonele deluroase adiacente.

Populație

Efectivele din România sunt de câteva sute de mii de exemplare.

Amenintări:

  Pierderea habitatului – cea mai importantă problemă

drenarea mlaștinilor și bălților unde se reproduce;

captarea izvoarelor montane;

regularizarea pâraielor;

defrișările, care schimbă umiditatea și temperatura microhabitatului.

  Poluarea apei

pesticide și îngrășăminte ajunse în ape;

deversări menajere;

sedimentarea excesivă din exploatări forestiere sau construcții.

Ouăle și larvele sunt sensibile la modificarea calității apei.

  Schimbările climatice

secarea mai rapidă a bălților temporare;

temperaturi mai ridicate (specia este adaptată la ape reci de munte);

modificarea perioadelor de reproducere.

Fragmentarea habitatului

Populațiile rămân izolate între ele (drumuri, localități, tăieri de pădure), ceea ce reduce diversitatea genetică și crește riscul dispariției locale.

Pești introduși artificial

În unele lacuri sau bălți montane, peștii introduși consumă icrele și larvele de triton.

David Ştefan, clasa a VII-a

Principalele metode de apărare

Camuflajul (Coloritul de protecție): Spatele tritonului are o nuanță cafenie, sau maronie, care îi permite să se camufleze perfect în mediul înconjurător , făcându-l greu de observat de către prădători.

Secreții cutanate (Apărarea chimică): Ca și alți tritonii, acesta poate secreta prin piele substanțe iritante sau neplăcute la gust. Aceste secreții acționează ca un scut chimic împotriva prădătorilor, cum ar fi păsările sau șerpii.

Colorit aposematic ventral (Avertizarea): Deși spatele este camuflat, partea ventrală/burta este de un galben-portocaliu intens, adesea fără pete. Atunci când este amenințat, tritonul poate adopta poziții prin care își arată burta viu colorată, semnalând prădătorului că este toxic sau necomestibil.

Comportamentul de ascundere: În timpul zilei, tritonul stă ascuns sub bușteni, pietre sau în vegetație, fiind activ mai ales noaptea, ceea ce reduce riscul de a fi vânat.

Fabian Ciucănel, clasa a VII-a

*desen de Ovidiu Stanciu

Articolul TRITONUL CARPATIC- o cercetare de clasa a VII-a apare prima dată în Ecoul muntilor.

În timpul chinurilor sale, care au culminat la Roma, numeroși martori ai răbdării și credinței sale s-au convertit la creștinism. Între aceștia s-a numărat și împărăteasa Alexandra, care a primit, la rândul ei, cununa martiriului. Renumele Sfântului Gheorghe s-a răspândit cu rapiditate în întregul imperiu, mai ales după stabilirea capitalei la Constantinopol. Moaștele sale au fost depuse în orașul Lida, unde a fost ridicat un lăcaș de cult impunător, existent până în zilele noastre.

După trecerea sa la cele veșnice, Sfântul Gheorghe s-a făcut cunoscut prin numeroase minuni, care i-au consolidat locul în conștiința credincioșilor. Dintre acestea, cea mai răspândită este izbăvirea unei cetăți din Siria de un balaur înfricoșător, motiv pentru care iconografia îl înfățișează adesea ca pe un ostaș călare, străpungând cu sulița simbolul răului. Alte relatări vorbesc despre ajutorul oferit unei văduve, despre convertirea unui necredincios sau despre mustrarea unui soldat care nu și-a respectat făgăduința. Aceste episoade subliniază rolul său de mijlocitor și ajutător grabnic al celor ce îl invocă în rugăciune.

Considerat ocrotitor al ostașilor, Sfântul Gheorghe este, deopotrivă, protector al tuturor celor aflați în lupta vieții, fie ea materială sau spirituală. Totodată, este cinstit ca apărător al păstorilor, agricultorilor și călătorilor, numele său având semnificația de „lucrător al pământului”. El rămâne un sprijin pentru cei săraci, bolnavi și încercați, fiind perceput ca un mijlocitor puternic înaintea lui Dumnezeu. Cultul său s-a extins rapid, devenind ocrotitorul mai multor popoare, între care Anglia, Georgia, Grecia și Serbia.

În spațiul românesc, evlavia față de acest sfânt este deosebit de intensă, un număr impresionant de credincioși purtându-i numele. Numeroase lăcașuri de cult îi sunt dedicate, iar prezența sa este adânc înrădăcinată în tradiția spirituală și culturală. O cinstire aparte i-a fost acordată de Ștefan cel Mare, care îl considera ocrotitorul armatei și al Moldovei, purtându-i chipul pe steagul de luptă și înălțându-i rugăciuni înaintea bătăliilor. În prezent, Sfântul Gheorghe este recunoscut drept ocrotitor al Forțelor Terestre ale României, imaginea sa biruitoare asupra balaurului simbolizând triumful binelui asupra răului. Printre lăcașurile reprezentative care îi sunt închinate se numără și Mănăstirea Voroneț. Pomenirea sa, la data de 23 aprilie, se află în strânsă legătură cu perioada pascală, fiind uneori apropiată de sărbătoarea Învierii Domnului, fapt ce conferă slujbelor dedicate o notă de bucurie și lumină.

Astfel, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe rămâne, peste veacuri, un model desăvârșit de credință vie, curaj și jertfelnicie, îndemnându-i pe credincioși să-și păstreze statornicia în fața oricăror încercări.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE MODEL DE CREDINȚĂ, CURAJ ȘI BIRUINȚĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Articolul COMUNICAT DE PRESĂ – „Clubul Creatorilor foto-video-podcast” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Înainte de toate, sunt un om crescut într-o familie în care relația cu bunicii și cu mama a fost foarte profundă, iar de acolo vine și legătura mea cu literatura și cu poveștile. Primele mele imagini literare sunt legate de bunicul meu, care îmi spunea povești în copilărie. Țin minte și acum una dintre ele, despre o fată de împărat care avea un soare în spate. Acolo cred că s-a născut, fără să îmi dau seama atunci, fascinația mea pentru poveste și pentru puterea cuvintelor de a crea lumi și imagini care rămân cu tine toată viața.

Am urmat un liceu pedagogic, pentru că mi-au plăcut întotdeauna copiii și, mai ales, dialogul cu ei în jurul cărților. Mai târziu am studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, specializarea română-engleză, pe care am absolvit-o în 2005. Pentru o perioadă am lucrat în învățământ, ca educatoare într-o grădiniță cu predare în limba engleză, însă drumul meu profesional s-a îndreptat ulterior spre mediul corporatist, unde lucrez și astăzi. A fost o experiență care m-a format foarte mult ca om și care, într-un mod neașteptat, mi-a dat și curajul de a începe să scriu.

Astăzi cred că toate aceste lumi din viața mea – familia, literatura, relația cu copiii, experiența profesională – se întâlnesc în ceea ce scriu și în felul în care încerc să construiesc punți între oameni, generații și povești.

Povestește-ne despre cel mai recent proiect literar al tău.

Nu pot să vă ofer încă foarte multe detalii despre cel mai recent proiect literar al meu, pentru că romanul nu este finalizat complet. În acest moment mă aflu în etapa în care lucrez împreună cu editura la ultima variantă înainte de tipar. Pot spune însă că este un proiect foarte drag mie și că mă bucur enorm că el merge acum spre publicare la o editura prestigioasă.

Este un roman pentru copii, construit pornind din toată experiența acumulată în cadrul Clubului de Lectură al Casiei. În acești aproape trei ani de întâlniri lunare cu copiii, am avut șansa să înțeleg mai bine ce își doresc ei să găsească într-o carte: povești care să vorbească despre lumea lor, despre copiii de astăzi, despre fricile, curiozitățile și nevoia lor de aventură și apartenență. Mi-am dorit să scriu o carte care să îi facă să rămână în poveste până la final, curioși și implicați emoțional.

Romanul are o legătură foarte profundă cu Valea Bistriței, un loc de care m-am atașat foarte mult. Soțul meu își are originile aici, iar comunitatea m-a primit și m-a integrat ca pe unul de-al lor. Cred că tocmai de aceea această carte s-a născut firesc din relația mea cu oamenii și locurile de aici. Este o poveste inspirată substanțial din realitățile de pe Valea Bistriței, o aventură în care sunt implicați copii și care poartă foarte mult din spiritul acestei zone. Mai multe detalii voi putea împărtăși cu mare drag după apariția cărții. Până atunci, prefer să las povestea să își păstreze puțin misterul.

În ce moment/context viața ta s-a întors definitiv spre literatură?

Relația mea cu literatura a existat dintotdeauna, însă multă vreme nu am avut curajul să scriu. Aveam impresia că literatura nu este rezervată unor oameni simpli ca mine, eu fiind nepoată de țărani. Momentul decisiv a venit în urma unei activități profesionale, când am lucrat la o broșură dedicată istoriei iluminatului public din Iași. Broșura a fost prezentată într-un eveniment al companiei la care lucrez, iar reacția oamenilor care citeau ceea ce realizasem eu mi-a dat curajul să încerc mai departe. Am venit acasă, am deschis laptopul și am început să scriu. Mai întâi fragmente autobiografice, apoi, în mod organizat, romanul Blestemul podului.

Care e sentimentul autorului după scrierea primului roman?

Cred că, după primul roman, apare în primul rând un sentiment de responsabilitate. În momentul în care trimiți o carte în lume, ea nu îți mai aparține doar ție. Devine parte din experiența emoțională a cititorilor și începe să trăiască prin felul în care este interpretată și simțită de fiecare dintre ei. Pentru mine, publicarea romanului Blestemul podului a venit și cu multă recunoștință: față de oamenii care și-au deschis sufletul și mi-au povestit fragmente din istoria familiilor lor, față de bunicii mei și față de cititorii care au primit această carte cu atâta emoție.

Datorită romanului am cunoscut oameni foarte frumoși, cititori cu care ulterior m-am și împrietenit, oameni care mi-au mărturisit cât de mult a însemnat această carte pentru ei, pentru că i-a ajutat să își înțeleagă mai bine părinții și să îi simtă mai aproape pe cei pe care i-au pierdut. Mulți au empatizat profund cu anumite personaje sau întâmplări din roman, pentru că acestea le-au trezit amintiri din copilărie sau le-au readus la viață povești din propriile familii. Cred că acesta este unul dintre cele mai emoționante lucruri pe care literatura le poate face: să creeze punți între oameni, între generații și între experiențe de viață aparent diferite, dar care, în esență, poartă aceleași emoții umane

Ce înseamnă literatura pentru Mădălina Tanasă azi?

Literatura înseamnă pentru mine un mod de a conecta trecutul cu prezentul și de a înțelege mai profund oamenii și lumea în care trăim. Cred că istoria ne informează, dar literatura ne ajută să simțim. Prin literatură avem șansa să intrăm în viețile altor oameni, să le înțelegem durerile, fricile, speranțele și să devenim mai empatici. Astăzi simt literatura și ca pe o responsabilitate: aceea de a spune poveștile care riscă să fie uitate și de a da glas unor experiențe pe care mulți nu au avut curajul sau contextul să le mărturisească.

În același timp, din perspectiva activității mele cu copiii și a Clubului de Lectură al Casiei, simt că literatura este și un instrument extraordinar prin care cei mici pot evolua și se pot înțelege mai bine pe ei înșiși și pe ceilalți. Prin lectură, copiii au șansa să descopere experiențe diferite de ale lor, să învețe empatia, să își pună întrebări și să își construiască propria relație cu lumea. Mă bucur foarte mult că am ocazia să citesc astăzi atât de multă literatură pentru copii la care noi, generația noastră, nu am avut acces atunci când eram mici.

Și poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele legate de scris și de lectură: faptul că simt că există loc în sufletul meu atât pentru povești grele, inspirate din realități precum războiul sau foametea, cât și pentru povești luminoase, pline de aventură și creativitate, care să îi apropie pe copii de literatură și să îi facă să iubească lectura.

Ce te-a determinat să abordezi literatura pentru copii?

Cred că apropierea mea de literatura pentru copii a venit firesc, din două direcții care s-au întâlnit foarte natural în viața mea. Pe de o parte, am avut dintotdeauna o relație foarte bună cu copiii – am urmat un liceu pedagogic, am lucrat o perioadă în învățământ și mereu mi-a plăcut dialogul cu cei mici, mai ales atunci când vine vorba despre cărți și povești. Pe de altă parte, experiența Clubului de Lectură al Casiei m-a ajutat enorm să înțeleg felul în care copiii citesc astăzi și ce își doresc să găsească într-o carte.

În toți acești ani petrecuți alături de copii, discutând lunar despre literatură, am realizat cât de important este ca ei să se regăsească în poveștile pe care le citesc, să simtă că literatura vorbește și despre lumea lor, despre fricile, curiozitățile, prieteniile și problemele lor reale. Cred foarte mult că primul contact cu literatura trebuie să fie unul luminos și sincer, pentru că doar așa îi putem apropia cu adevărat de lectură.

În același timp, mă bucur foarte mult că trăim într-o perioadă în care există atât de multă literatură valoroasă pentru copii și adolescenți, la care generația noastră nu a avut acces. Simt că scriind pentru copii completez într-un fel experiența mea literară: există în mine atât nevoia de a spune povești grele, despre memorie și război, cât și bucuria de a construi lumi pline de aventură, mister și creativitate pentru cei mici.

Clubul de Lectură al Casiei

Clubul de Lectură al Casiei s-a născut dintr-o nevoie foarte simplă și foarte sinceră: dorința fiicei mele de a participa la un club de lectură pentru copii. La acel moment nu găseam în Iași un astfel de spațiu deschis publicului larg pentru categoria de vârstă 9 – 13 ani, așa că am decis să îl construim noi, împreună.

La început a fost un proiect mic, construit cu mult entuziasm și cu foarte mult devotament, dar în timp a devenit o comunitate extraordinar de frumoasă. În acești ani am crescut împreună cu copiii care vin la club: am început cu lecturi mai simple și mai ludice, iar astăzi discutăm cărți tot mai complexe, despre relații de familie, război, bullying, apartenență sau maturizare. Cred că cel mai valoros lucru este faptul că aici copiii învață să vorbească liber despre ceea ce simt și despre ceea ce citesc, fără teama de a greși.

Pentru mine, clubul este și o lecție continuă despre felul în care citesc copiii de astăzi. Datorită lor am înțeles mai bine ce îi atrage, ce îi emoționează și ce îi face să rămână aproape de literatură. Iar întâlnirile cu scriitorii contemporani și traducătorii pe care i-am avut invitați (Jo Cotterill, Matei Vișniec, Adina Popescu, Adina Rosetti, Laura Frunză, Loredana Voicilă) și  colaborările cu FILIT sau cu Muzeul Literaturii Române au transformat acest proiect într-un spațiu viu, în care literatura nu mai pare ceva îndepărtat sau obligatoriu, ci o experiență reală și apropiată de viața lor.

Ce ai da mai departe din toată experiența ta de lectură până acum?

Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat prin lectură este faptul că literatura ne ajută să ieșim din limitele propriei noastre experiențe de viață. Fără cărți, rămânem doar în interiorul lumii noastre, însă prin lectură avem șansa să trăim zeci sau sute de alte vieți, să înțelegem oameni foarte diferiți de noi și să devenim mai empatici.

Aș da mai departe și ideea că lectura nu trebuie transformată într-o obligație sau într-o probă de performanță intelectuală. Cred că fiecare om trebuie să își găsească acele cărți care îi vorbesc sincer și care îl ajută să se înțeleagă mai bine pe sine și pe ceilalți. Iar în cazul copiilor, cred că este foarte important să le oferim literatura potrivită vârstei și sensibilității lor, pentru că doar așa putem construi o relație autentică și de durată cu lectura.

Pentru mine, literatura a fost și rămâne un spațiu al întâlnirii dintre oameni, generații și experiențe de viață. Cred că aceasta este una dintre cele mai mari puteri ale ei: aceea de a ne face să ne simțim mai puțin singuri.

Un gând pentru cititori/un răspuns la o întrebare pe care nu am formulat-o încă.

Trăim într-o perioadă foarte grăbită, în care oamenii au din ce în ce mai puțin timp să stea cu adevărat față în față cu propriile emoții. Literatura rămâne unul dintre puținele spații în care mai putem face asta: un spațiu în care avem voie să încetinim, să simțim și să ne punem întrebări.

Mi-aș dori ca oamenii să nu aleagă cărțile în funcție de mode sau de presiunea socială, ci în funcție de ceea ce simt că au nevoie într-un anumit moment al vieții lor. Sunt convinsă că există o carte potrivită pentru fiecare vârstă, pentru fiecare etapă și pentru fiecare rană pe care o purtăm.

Și cred foarte mult că literatura poate deveni un spațiu de siguranță al întâlnirii sincere dintre părinți și copii. Pentru familiile care aleg să citească împreună, cărțile pot fi un punct de plecare pentru conversații autentice și profunde, dar și o formă de timp petrecut cu adevărat împreună. Este unul dintre lucrurile pentru care militez cel mai mult astăzi în relația dintre copii și părinți: ideea că lectura nu înseamnă doar educație, ci și conectare, apropiere și construire de relații.

Poate că, într-o lume alertă și în continuă schimbare, literatura rămâne unul dintre puținele locuri în care oamenii mai au timp să stea cu adevărat unii lângă ceilalți.

Realizat de Ecaterina Carază

Articolul Despre literatură și nu numai – interviu cu scriitoarea Mădălina Tanasă apare prima dată în Ecoul muntilor.