„Tăt Banatu-i fruncea”. Şi eu mi-aş dori să locuiesc în acea zonă plină de istorie şi armonie, dar… D-apoi în Ardeal, ce să mai zic? Oameni loşomi, calculaţi, cu multe personalităţi, unde şi cimitirele sunt „vesele”. Oltenii ceva mai iuţi, din cauza prazului, dar Nea Mărin (fie iertat) i-a mai domolit, şi i-au făcut cunoscuţi, renumiţi, călare pe „căluşari”. Cei din deltă au fost învăţaţi să conducă barca şi fără pagaie. Zdraveni români!
Zilele trecute m-am uitat pe o hartă a personalităţilor (nu intruşii de azi) şi am văzut că cele din Moldova nu prea mai încap; literatură (Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Delavrancea, Alecsandri etc.), muzică (Enescu, Porumbescu etc.), pictură – Luchian, politică… Aici e mai greu. Avem un prim-ministru în persoana lui M. Kogălniceanu, cel de care se leagă Declaraţia de Independenţă, dar şi o perioadă fastă din primii paşi ai României spre modernism. Cine a dat primul domnitor al României?
În mijlocul hărţii am văzut un chip măreţ: cel al lui Ştefan cel Mare – cel mai longeviv domnitor român. Hâtrii zic că Ştefan a apărat România şi după moarte, căci şi-a pus mormântul la Putna şi ruşii n-au mai îndrăznit să vină până la Siret sau Bistriţa.
Cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Moldovei” îl vedea pe marele Ştefan astfel: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu se îndepărteze şi pentru aceia rar război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor… l-au îngropat cu mare plângere la mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul”.
Aş înclina să cred că prima parte a caracterizării lui Ştefan e cam dură, dar în orice există un sâmbure de adevăr. Întotdeauna au fost cârcotaşi, uneltitori şi uzurpatori. Să nu uităm că Bogdan, tatăl lui Ştefan, a fost ucis la o nuntă de fratele lui vitreg, nimeni altul decât Petru Aron. Însuşi Ştefan a scăpat cu viaţă ascunzându-se.
Petru Aron a avut trei domnii şi avea în jur pe boierii susţinători. Ştefan nu putea uita şi ierta. Mai ales că Petru Aron s-a dovedit a fi un domnitor slab, perfid şi oscilant. L-a înşelat şi exclus pe Alexăndrel, căruia îi promisese că vor împărţi domnia, s-a închinat turcilor, a făcut înţelegeri cu polonii…
Începe lungul şir al bătăliilor ce l-au înscăunat şi l-au făcut temut, dar şi respectat de duşmani pe Ștefan cel Mare. Susţinut de boierii loiali lui Bogdan voievod, dar şi de Vlad Ţepeş, fiind discipolul lui Iancu de Hunedoara, la 12 aprilie 1457, la Doljeşti (Dolheşti) Ştefan îl înfrânge pe Aron, care se retrage în Transilvania. Se pare că pe 14 aprilie 1457 Petru Aron se reîntoarce, dar este înfrânt pentru a doua oară la Orbic, lângă Buhuşi.
Moldova era săracă. Unii boieri unelteau pentru a lua tronul, alţii se ploconeau la polonezi, iar cei mai mulţi făceau temenele turcilor. Era nevoie de o mână de fier pentru a pune ordine în ţară şi a tăia poftele liftelor străine sau autohtone.. Aşa că nu e de mirare că unii trădători au sfârşit sub judecata lui Ştefan.
Şi-a întocmit „oastea mică” formată din lefegii. Apoi a atras şi pe ţărani, recompensându-i cu ceva terenuri, făcându-i răzeși, în schimbul „serviciilor”, în vreme de restrişte. Oarecum în ţară se instalase liniştea. Neguţătorii, pe care-i încurajase, aduceau bani în visteria ţării, dar bogăţia atrage „corbii”.
Cetăţile de la graniţă pot fi o rampă de lansare pentru duşmani, dar şi un stâlp de apărare pentru localnici. Graniţele trebuiau întărite şi apărate. Aşa că pe 22 iunie 1962 Ştefan cel Mare atacă fără succes cetatea Chilia, apărată de o garnizoană maghiaro-munteană. Nu renunţă şi, după bătălia din 23-25 ianuarie 1465, Chilia este sub steagul marelui Ştefan. Multe bătălii au urmat. Lupte ce l-au făcut pe Ştefan „Mare”, iar pe noi mândri:
-14-15 decembrie 1467 – bătălia de la Baia cu armata lui Matei Corvin, regele Ungariei – victorie Ştefan cel Mare;
-20 august 1469 sau 1970 – la Lipnic o victorie răsunătoare cu o oaste tătară;
-7 martie 1471 – la Soci, Ștefan îl înfrânge pe Radu cel Frumos, domnul Munteniei, uzurpatorul lui Vlad Țepeș;
-18-20 noiembrie 1473 – la Vodna, același Radu cel Frumos este înfrânt de Ștefan;
-la 24 noiembrie 1473 asediază cetatea Dâmboviței, unde era o garnizoană munteană, asediu încheiat cu victoria domnitorului moldav;
-tot în noiembrie, pe 28, 1473 Ștefan spulberă o armată otomană și un corp de oaste muntean;
-10 ianuarie 1475 – marea bătălie de la Vaslui, Podul Înalt, unde armata otomană și un corp de oaste muntean conduse de Suleiman pașa, beglerbegul Rumeliei suferă o înfrângere rușinoasă;
-26 iulie 1476 – avangarda otomană condusă de același Suleiman pașa este înfrântă de moldoveni;
-26 iulie 1476 – bătălia de la Valea Albă, unde moldovenii conduși de Ștefan sunt copleșiți și înfrânți de armata otomană și oastea munteană a lui Laiotă Basarab conduse de însuși sultanul Mahomed al II-lea. Chiar Ștefan este rănit;
-16 noiembrie 1476 – asediul Bucureștiului – garnizoana munteană – victoria lui Ștefan cel Mare;
noiembrie 1477 –oastea condusă de Laiotă Basarab, domnul Munteniei – victoria lui Ștefan;
-1 iunie 1480 – oastea condusă de Basarab cel Tânăr – victoria lui Ștefan;
-8 iulie 1481 – bătălia de la Râmnic, oastea condusă de Basarab cel Tânăr susținută de armata otomană condusă de Ali-beg și Skender-beg – victoria lui Ștefan cel Mare;
-10 martie 1482 – asediul cetății Crăciuna, garnizoana munteană – victoria lui Ștefan;
-16 noiembrie 1485 – bătălia de la Cătlăbuga, armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra – victoria lui Ștefan cel Mare;
-6 martie 1486 – bătălia de la Șcheia, oastea otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra – victoria lui Ștefan cel Mare;
-26 octombrie 1497 – bătălia de la Codrii Cosminului, armata condusă de Ioan Albert, regele Poloniei – victoria lui Ștefan;
-iunie sau iulie 1497 – asediul cetății Podhajce, garnizoana poloneză – victoria lui Ștefan;
-iunie sau iulie 1498 – asediul cetăților Trembowla și Buczacz, garnizoana poloneză, victoria lui Ștefan;
La 2 iunie 1504, în Cetatea de Scaun a Sucevei trecea la cele veșnice, după o lungă, zbuciumată, dar rodnică domnie, Ștefan cel Mare al Moldovei. Grigore Ureche, cronicarul, menționa: ”… l-au îngropat țara cu multă jale și plâng…” Apropierea de mormântul lui Ștefan îți umple sufletul de niște mișcări lăuntrice, cari te transportă în trecutul cel glorios aș țării, condusă de acest extraordinar bărbat, mare erou și mare politic” remarca mai târziu Melchisedec Ștefănescu, Episcopul Romanului, după o călătorie în Bucovina, unde s-a recules la mormântul lui Ștefan.
Am luat aceste date din ziarul ”Lumina”, ce a folosit drept bibliografie Istoria României în date, Constantin Giurescu (1992), editura Crai Nou și Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la Revoluția din 1821, Mihai Manea (1996), Editura Didactică și Pedagogică, București. Și Nicolae Iorga a scris Istoria lui Ștefan cel Mare pe care-l numește ”Sfântul Moldovei”, unde a subliniat legătura sacră dintre voievod și neamul său: ”În clipe grele suspinul și rugăciunea se suiau la dânsul ca la Dumnezeu… Săracul Ștefan-vodă, unde-i să-i vadă?”
Tot gurile rele mai cârtesc, pomenind de unele metehne ale marelui domnitor. Eu zic, mai în glumă, mai în serios că ele trebuie trecute cu vederea pentru că Moldova avea nevoie de oșteni. Și unde mai punem că Ștefan, tradiția spune că după fiecare bătălie ridica sau refăcea câte o mănăstire sau biserică, aducând prinos Domnului pentru sprijinul acordat și pentru sufletul celor ce s-au jertfit în lupte. Și nu au fost puține.
(Va urma)
