În vara anului 1971, un diplomat de la Ambasada României din Franța și-a încheiat misiunea în străinătate și a fost rechemat în centrala ministerului. Postul rămas liber trebuia ocupat de o altă persoană, Întrucât îndeplineam toate condițiile cerute, respectiv pregătire profesională, absolvisem Cursul postuniversitar de relații internaționale din cadrul Facultății de Drept a Universității din București, cu rezultate excelente, eram căsătorit, aveam deja doi copii și lucrul principal, foarte recent devenisem membru de partid, al PCR, bineînțeles. Nu cu mult timp în urmă fusesem avertizat că dacă nu sunt membru de partid, nu voi ieși niciodată din țară, nici până la Ruse, dincolo de gârla Dunării. Deci odată aprobată numirea mea pentru acest post, am început pregătirile pentru a merge la Paris să-l iau în primire,
Postul pe care urma să-l ocup făcea parte din cadrul secţiei consulare a ambasadei, încadrat cu trei diplomaţi, doi pălmaţi şi un şef.
Un pălmaş, colegul meu de postuniversitare, se ocupa numai de succesiuni, respectiv de recuperarea şi valorificarea de către statul român a bunurilor materiale ce au aparţinut cetăţenilor francezi născuţi în România şi care, decedând în Franţa nu aveau acolo moştenitori. Al doilea pălmaş eram eu, care trebuia să mă ocup de acordarea vizelor cetăţenilor străini care doreau să meargă în România, de prelungirea sau extinderea vizelor cetăţenilor români aflaţi în Franţa, precum şi de reglementarea situaţiei juridice a românilor care refuzau să se înapoieze în ţară, după expirarea vizelor şi aceştia nu erau puţini şi necesitau multă muncă şi pierdere de timp. Dar principala mea activitate, cam 80 la sută din timpul meu de muncă, era rezervată intervenţiilor, situaţie care în condiţii normale între state civilizate, nu ar fi trebuit să existe, Intervenţiile parveneau de la cetaţeni români din Franţa, dar în marea lor majoritate proveneau de la cetăţeni francezi, de la miniştri până la cetăţeanul de rând, Jean Claude Dupont, din Pirinei sau Bretania.
Intervenţiile erau pentru cauze majore, spre exemplu, aprobarea venirii în Franţa pentru tratament medical a unui bolnav grav de cancer, dar şi jenante, cum a fost cazul unui francez care solicita ambasadorului României din Franţa să intervină pe lângă autorităţile din Bucureşti pentru ca acestea să repare instalaţia sanitară din locuinţa prietenului său din capitală, care locuia în chirie la stat, Ei bine, pentru orice intervenţie eu trebuia să-i confirm solicitantului primirea ei, să-i spun că am trimis-o autorităţilor competente din ţară spre examinare şi că-l voi informa de rezultat. Şi cum rezultatele de la Bucureşti întârziau să sosească după ani de aşteptare, de cele mai multe ori negative, eu tot primeam noi reveniri de la intervenienţi şi de aici sarabanda scrisorilor care îmi ocupau tot timpul.
De aici intru în subiect. Una din persoanele care au intervenit la ambasadă pentru rezolvarea unor probleme personale, relativ minore, era Elvira Popesco. Celebra actriţă franceză de origine română, trăia la Paris şi era în culmea gloriei sale. Obţinuse cetăţenia franceză, dar o păstra şi pe cea română şi tare se mândrea cu această calitate, Se bucura de un deosebit prestigiu în rândul coloniei românilor din Franţa, unde era ascultată şi respectată.
Păstra o atitudine normală faţă de Ambasada României care căuta să o apropie de ţară, dar se pare fără prea mult succes. Era invitată de catre ambasadorul Constantin Flitan la unele recepţii, cu prilejul zilei naţionale a României sau alte ocazii, dar nu am auzit să fi dat curs invitaţiei. Se pare că evita asemenea participări pentru a nu fi acuzată de către membrii coloniei române din Franţa că a pactizat cu regimul comunist de la Bucureşti. Era proverbial în acest sens panerul cu daruri pe care Elvira Popesco îl primea în fiecare an, de Crăciun, din partea ambasadorului României din Franţa.
Panerul conţinea următoarele produse româneşti: un pachet cu afumături de porc, respectiv, cârnaţi, caltaboşi, tobă, muşchiuleţi, slănină si sorici, un cozonac mare şi pufos, proaspăt scos din cuptor, o sticlă de tărie, adică ţuică de prune maramureşeană de Turţ şi mai multe sticle cu cele mai renumite vinuri româneşti de Cotnari, Murfatlar, Târnave, Panciu. Toate aceste produse erau trimise special din ţară în acest scop. Cozonacul era făcut de către soţia unui diplomat din ambasadă, care câştiga concursul organizat în acest scop.
La toate aceste daruri se adăuga o oală mare de lut, de circa 4-5 kg, plină cu sarmale, făcute cu foarte mare grija de catre dl Mihai Ghelmegeanu, bucătar, omul care pregătea meniul pentru dejunurile şi dineurile pe care ambasadă. Constantin Flitan le oferea unor invitaţi de seamă, în saloanele de recepţii ale ambasadei şi nu la un restaurant de lux din Paris, unde ar fi costat enorm de scump. Iar dl Ghelmegeanu nu era un bucătar oarecare, recrutat de la o cantină muncitorească, ci, înainte de a veni la Paris, lucrase ca bucătar şef la restaurantul hotelului Athene Palace din Bucuresti, era deci un adevărat profesionist.
In dimineaţa din ajunul Crăciunului, panerul cu bunătăţile amintite, împreună cu oala cu sarmale fierbinţi, abia scoase din cuptor, erau trimise cu un şofer al ambasadei la locuinţa somptuoasă din Paris a Elvirei Popesco. După sărbători, acelaşi şofer mergea acasă la Elvira Popesco pentru a recupera panerul şi oala de lut, care urmau să fie folosite la Crăciunul următor.
Sfârşitul primei părţi
