Tulgheşul a fost o veche localitate românească, aparţinând Moldovei lui Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare, aşa cum o arată hărţile vechi. O arată Dimitrie Cantemir, în harta sa, o spune Octavian Codru Tăslăuanu, fiu al Bilborului, un mare luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, sau episcopul Miron Elie Cristea, fiu de ţărani din Topliţa Română.
Mărturiile arheolgice arată că această micro-depresiune intramontană a fost locuită încă din neolitic şi din epoca bronzului, perioada antică, a civilizaţiei daco-romane, după cum o certifică mai multe artefacte: topoare de piatră neolitice, inele de bronz, o lance de bronz sau monede romane.
Un hrisov din 1604 poate fi considerat documentul de atestare documentară a Tulgheşului, o primă menţiune a toponimului într-un act oficial de cancelarie. Nu o localitate, ci un hotar de moşie. Dar este un nume pe care l-au dat nişte oameni prezenţi pe aceste locuri, fie ei străjeri ai graniţei, venind din satele din Subcarpaţi, care aveau această datorie faţă de domnie sau faţă de mănăstiri. Căci, dacă la început domeniul a fost domnesc, a devenit treptat mănăstiresc, al Bistriţei şi Neamţului, cele mai vechi mănăstiri ale Moldovei, apoi al Secului, Bisericanilor, Pângăraţilor sau mai apoi a mănistirilor Hangu-Buhalniţa şi Pionul. Sau fie ei tăietori de lemne, plutaşi, ciobani ce-şi aveau aici târlele, haiduci sau sihaştri şi călugări. Evidenţiem faptul, consemnat de documente, că avem acest toponim cu mult înainte de venirea ungurilor în aceste locuri, graniţa veche fiind în zona Bilborului. La fel era şi pe Valea Bicazului, hotarele fiind dincolo de comuna actuală Bicaz Chei. Micro-depresiunea era mult mai uşor legată de satele astăzi din judeţul Neamţ (Grinţieş, Hangu, Largu), decât de Gheorgheni, unde totuşi, în vechime, erau mai mulţi armeni şi români decât secui şi unguri. Deci trebuie să-i căutăm provenienţa în limba veche românească, aşa cum a fost şi cazul oronimului Ceahlău. Apar toponimele Tulgheş, Pietrele Roşii, Hurduga, Teiul, Fruntea Bubei, Rătunda.
Un alt document prezintă toponimul Tulgheş, în varianta Tulghiş, un hrisov de cancelarie din 1629, care arată că episcopul de Huşi, Mitrofan, şi alţi ierarhi şi călugări adeveresc izvodul cu hotarele mănăstirii Hangul. Amintim toponimele: culmea Păltinişului, Tulghiş, Bistricioara, gura Barasăului, Poiana Corbului. Sunt toponime pe care le aflăm şi astăzi. În perioada următoare s-au mai emis documente în care apare toponimul Tulgheş de către Cancelaria Moldovei, sunt acte de hotărnicie, existând conflicte pentru moşii între mănăstiri şi laici, în regiune devenind mare proprietar familia Cantacuzino.
Localitatea a fost anexată de către austrieci ca parte a unei lungi fâşii de codrii printr-o înţelegere de noncombat cu turcii antrenaţi într-un război cu ruşii. Şi, la 1769, Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg, primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. O înţelegere diplomatică, un act de corupţie şi mai marii timpului făceau tranzacţii cu pământ românesc. Astfel, Tulgheşul a devenit comună chezaro-crăiască şi aşa a fost până la 1918.
La 1778 era înmormântat la Tulgheş un preot slujitor al unei biserici din Tulgheş. Este menţionată o parohie unită la Tulgheş în 1800, iar la 1815 este construită biserica de lemn de la gura pârâului Marc, cu munca unor meşteri din Răpciuni, pe atunci comuna Hangu, peste hotar. Nu e de mirare că arhitectura seamănă cu cea a bisericilor din Răpciuni, Galu, Farcaşa sau Grinţieşu Mare. Pendulările peste graniță nu au putut fi oprite de nici o stăpânire, așa cum o arată documentele vremii, memorialistica, presa sau mărturiile de istorie orală.
Prof.drd. Carmen Țepeș
