Când eram copil, bunica (Ana Vatamanu) obișnuia să îmi spună o poveste pe care aș vrea să o redau aici:
A fost odată ca niciodată o împărăție pe teritoriul căreia trăia un pustnic bătrân. Acesta, folosind majoritatea timpului pentru lucrurile duhovnicești, atunci când avea nevoie de mâncare se ducea la castelul din capitală ca să ceară câteva merinde. Cei de la bucătărie îl îndrăgeau, așa că îi ofereau câte o pâine de fiecare dată când venea la ei. Doar că, de la o vreme, împărăteasa începu să fie deranjată de vizitele pustnicului și s-a gândit cum să-l facă să nu mai vină ca să ceară mâncare. A ajuns în cele din urmă la concluzia că ar fi mai bine ca pustnicul să nu mai fie deloc și a ticluit un plan prin care să pună în aplicare această idee. S-a dus în bucătărie și a făcut o pâine pe care a otrăvit-o, lăsând poruncă să o dea pe aceea pustnicului următoarea dată când el va veni. Așa s-a și întâmplat, în ziua următoare sihastrul s-a înfățișat, iar brutarii i-au dat pâinea de la împărăteasă. Revenind la chilia sa, pustnicul a pus pâinea pe un raft, fiindcă mai avea un colț rămas din precedenta.
În acest timp, fiul împărătesei plecase la vânătoare. În timpul ei, s-a pierdut de grup și s-a rătăcit, apucându-l seara în pădure, dar s-a bucurat când a dat peste o chilie care era chiar a pustnicului pe care îl știa de la castel. S-a prezentat și l-a rugat să înnopteze acolo, iar acesta l-a primit cu bucurie fiindcă îl cunoștea și avea stimă pentru tânărul prinț, la fel cum și el îl respecta pe bătrânul sihastru. Fiind înfometat, prințul l-a întrebat dacă are ceva să-i dea să mănânce, iar călugărul i-a dăruit pâinea pe care tocmai o primise, fără să știe ce era în ea. Tânărul a mâncat, i-a mulțumit și a mers la culcare. Însă în dimineața următoare pustnicul l-a găsit fără suflare și și-a dat seama ce se întâmplase. A pornit spre capitală, s-a prezentat în fața împărătesei și a împăratului și a povestit cele ce se întâmplaseră cu o seară înainte. Atunci împărăteasa, cuprinsă de durere și disperare, a început să plângă și să strige, dar nu mai putea face nimic pentru fiul ei.
La înmormântare a venit lumea de pe lume. Împărăteasa, mergând în urma carului care ducea trupul fiului ei, plângea și repeta: „Cine face, lui își face!”.
Alexandru ANDRIEŞ
