Meseria de ranger este în esență o activitate care se desfășoară în majoritatea timpului pe teren, de către un personal cu simț de observație, condiție fizică și în mod onest. Condiționat, patrularea se desfășoară în echipă cu rare momente în care rangerul se află solitar în mijlocul naturii, dar tocmai aceste situații pot duce la unele întălniri cu totul neașteptate. Unele dintre ele ne-au fost relatate de către Cehan Ioan, ranger și pasionat de ieșiri în sălbăticie.
Dar să-l lăsăm pe el să ne povestească:
„Un moment vesel din activitatea mea a fost acela când, coborând în pași grăbiți spre bază, mă îndreptam spre o poiană de mult știută străjuită de brazi înalți și în care nădăjduiam să hălăduiesc un sfert de ceas. Ajuns în poiană, m-am așezat pe o cioată, bucurându-mă de catedrala pădurii ce-mi înfățișa un peisaj sublim. După un timp, tihna mi-a fost întreruptă de geamătul foșnit al frunzelor de pe potecă. Mi-am întors încet privirea spre dreapta și am văzut o vulpe care venea zorită spre mine. S-a oprit la 3 metri în fata mea pe un petec de poiană luminat de razele soarelui, începând să cerceteze cu mare atenție nemișcarea mea, întorcând capul la stânga și la dreapta, privind atentă spre mine. Încredințată fiind că nu o paște nicio primejdie, a început să se scarpine de purici, fiind mai preocupată de toaletarea blănii decât de ceea ce era în jur. Hâtru bătrân, am început să zâmbesc în sine-mi, gândindu-mă la farsa ce urma să i-o fac. Am stat nemișcat vreme de 10 minute, mai că uitam să respir, lăsându-o să-și facă mendrele, să-și alunge „chiriașii” și să se bucure de sentimentul plăcut al scărpinatului. Când aproape amorțit fiind de nemișcare, am făcut o grimasă, m-am mișcat și am cârâit în direcția ei. Surpriza ei a fost atât de mare, încât a a sărit la un metru și jumătate înălțime, zbârlită și cu coada vâlvoi, după care a rupt-o la fugă pe potecă la vale. În capătul poienii a mai furișat o privire înapoi gândindu-se ce lighioană ar putea să stea nemișcată pe o cioată ziua în amiaza mare.”
Altă patrulă, altă moment inedit în natură, de data aceasta cu un protagonist mai morocănos, prilej pentru altă relatare:
„Un alt moment de poveste a fost acela în care, într-o dimineață, zorit de treburile activității de ranger, urcam pe o potecă a muntelui, cercetând iscălitura sălbăticiunilor din locurile umede și de pe poteca golașă de frunze. Urmele unui căprior, ale unui cerb rătăcit, o vulpe bântuind în stânga și în dreapta, m-au încredințat că zona este una liniștită și frecventată des de o paletă largă de animale sălbatice. Urcam poteca, fotografiind urme și punctând pe GPS indiciile privind animalele, și, aproape când să dau într-o obcină, de pe cealaltă parte a muntelui, urcă „Tălpău”, un urs pe urma căruia altă dată, punându-mi șapca, am văzut că i-au rămas ghearele pe afară. Îl mai văzusem pe camerele de luat vederi, dar nu știam că hălăduiește și în acea zonă. Ne-am speriat unul de celălalt, s-a ridicat în 2 picioare, și a răcnit odată puternic, iar eu am simțit ca un curent electric ce-mi trece prin șira spinării din creștet până în tălpi. Prima reacție a mea a fost să răcnesc și eu involuntar mai tare decât el, apoi am rupt-o la fugă și unul și celălalt la vale, fiecare pe partea lui de munte. Mi-am tras sufletul abia atunci când am constatat că nimic nu mai tulbură liniștea pădurii.”
Adrian CATRINOIU
