După puţină odihnă bine meritată, timp în care am servit fiecare dejunul din traistă, compus din obişnuita mămăligă rece cu brânză şi ceva ouă fierte, am plecat pe drumul de întoarcere, care era destul de lung (14 km), pentru mine 21 de km. La înapoiere, la ieşirea din chei, câţiva colegi am intrat din nou în defileu, cu ajutorul unor bolovani am dislocat câte un bulgăr mare de gheaţă, de 3–4 kg, l-am învelit bine în frunze de captalan, l-am pus în traistă şi, ajuns acasă, l-am predat mamei drept cadou de Sf. Petru, ziua în care a avut loc excursia.
Acestea erau cheile pârâului Borca, aşa cum le-am văzut şi cum m-au impresionat pe mine copil fiind, o adevărată bijuterie a naturii, un fel de chei ale Bicazului în miniatură, cu regretul sincer ca nu am harul să le descriu așa cum ar merita. Cheile pârâului Borca sunt menţionate în documente încă de la începutul secolul al XIX-lea ca deosebit de frumoase şi recomandate a fi vizitate de către turişti. În anul următor, excursia s-a făcut pe Stânişoara, la crucea Talienilor, cruce care nu mai exista, fiind distrusă de război, aici având loc lupte crâncene, după 23 August 1944, între trupele germane și sovietici. Din cruce nu mai rămas decât soclul. Din această excursie mi-a rămas în memorie momentul total neplăcut, când un nărod de coleg a găsit prin pădure un craniu de fost soldat, german sau sovietic, pe care l-a luat drept minge de fotbal, lovindu-l cu piciorul. Halal educaţie primită de la părinți!
În clasa a VII-a s-a repetat excursia la borcut, cu varianta cheile pârâului Borca. De data aceasta m-am pregătit cu un an înainte. Am improvizat o ostie cu care speram să-i fac mamei o surpriză, aducându-i din excursie o trăistuţă plină cu păstravi. Am pregătit un arac din lemn de esenţă tare (carpen), de aproape 2 m lungime, la capătul mai gros am făcut un colier din sârmă ca să nu se crape, apoi am bătut în acel loc 3 cuie de gard,deci destul de solide, lăsând afară cam 2 cm, după care am tăiat paraua fiecărui cui şi am ascuţit foarte bine vârfurile. Pentru ca să nu se vadă cuiele ascuţite, le-am acoperit cu o cârpă bine legată la capătul aracului.
În dimineaţa programată pentru excursie m-am prezentat la punctul de întâlnire cu obiectul muncii pregătit. Când m-a văzut profesorul Alexandru Țăranu m-a întrebat ce am în mână. I-am răspuns: „o botă de sprijin la drum”. „- Dar de ce are măciulia de cârpa în capăt?” „-Este o botă cu roată ciobănească, roata este proaspăt încleiată şi pentru a o proteja, am acoperit-o. ”Pe atunci se spunea în rândul tinerilor, că un cioban nu este cioban cu adevărat, dacă nu are, musai, botă cu roată şi pană de cocoş de munte la pălărie. „-Mi-o dai şi mie să o admir mai de aproape?” „-Da!”, şi i-am dat-o. A studiat-o puţin şi-a dat seama despre ce este vorba, a vrut să o rupă în genunchi, dar nu a reuşit, era prea rezistentă, atunci a traversat şoseaua şi a aruncat-o chiar în mijlocul Bistriţei. „-Ce crezi tu, că eu îmi permit să merg în excursie cu un braconier?” Noroc că supărarea nu a ţinut mult timp; când am ajuns la bulboana cu pricina, nu mai era nici urmă de păstrăv. Fusese altul înainte, mult mai harnic decât mine. În rest, totul era neschimbat.
Ultima dată când am văzut cheile pârâului Borca a fost în primăvara anului 1957, când, elev cam tomnatic, aveam 21 de ani împliniti, iar colegii mei numai 16 sau 17 ani, eram în clasa a X-a şi mă pregăteam asiduu pentru bacalaureat. În acea clasă terminală am avut ca profesori doi tineri absolvenţi de facultate, Ion Fânaru la matematică şi Mariana Uscatu la limba română, ambii din zona Bacăului, cu un an mai în vârstă decât mine.
Având probabil gânduri ascunse să migreze din Borca, deci existau şi atunci migranţi, m-au întrebat pe mine, elev localnic, ce locuri mai interesante ar merita să fie văzute în zonă şi atunci le-am recomandat, bineînţeles, în primul rând, cheile pârâului Borca. Probabil patosul cu care am prezentat zona i-a convins, dar m-au rugat să-i însoţesc, în calitate de ghid, ceea ce am acceptat cu multă plăcere.I-am prevenit asupra riscurilor, traseu foarte lung (30 de km), dus–întors, drum prost pe unele locuri, vreme schimbătoare, ca la munte, ei au înţeles şi în ziua stabilită, de dimineaţă, am plecat la drum.
Odată ajunşi în chei, acelaşi ceremonial, descălţarea, de data aceasta am lăsat încălţarile pe malul pârâului, deoarece reveneam tot pe acolo şi am început înaintarea prin apa rece ca gheaţa. Din momentul în care a văzut de la distanţă cascada, doamna profesoară a spus că nu mai rezistă la picioare, este perfect mulţumită de ce a văzut şi propune să ne oprim. La insistenţele mele, dar şi ale profesorului Fânaru, a mers până la cascadă, şi-a udat mâinele cu apă, dar ne-am întors imediat la teren uscat. Oricât am insistat eu să mergem să vizităm şi poiana de deasupra cheilor cu bulboana în care colcăie păstrăvii, deşi eu ştiam că nu mai există acolo peşti, a motivat că este foarte mulţumită de tot ce a văzut, este târziu, pierdem mult timp şi ne prinde noaptea pe drumul de întoarcere, iar eu am renunţat să mai insist. I-am propus, în glumă, să ia un bulgăr de gheaţă ca amintire din excursia făcută. A fost ultima dată când am văzut splendidele chei al pârâului Borca.
După multă, multă vreme, acum câţiva ani, deşi ştiam căau fost distruse, nu credeam că s-a făcut în asemenea hal, am mers să le revăd. Din vestitele chei ale pârâului Borca nu a mai rămas decât numele. Pe locul unde soarele nu pătrundea niciodată, unde gheaţa rezista până în mijlocul verii, acum te plimbi cu limuzina 4×4, sau cu ATV–ul şi nimic nu-ţi arată că aici ar fi fost cândva nişte splendide chei ale unui pârâu.
O minte obtuză şi tembelă a unui proiectant, cu sprijinul unor cretini la fel de iresponsabili care au aprobat, şi cu mâna unor executanţi docili, au făcut prin dinamitare, din frumoasele chei care ar fi putut constitui astăzi un punct de atracţie turistic deosebit pentru zonă, în general şi pentru Borca în special, au făcut, deci, un banal drum forestier, pe care nici remorcile cu lemne nu prea circulă, deoarece pădurea s-a cam terminat. Sătenii pot merge însă astăzi cu limuzina la stâna din Cristişoru, pentru a primi caşul pentru oile lor de acolo, trecând prin locul numit odinioară Cheile Borcii.
Atenţie, distrugerea Cheilor Borcii nu au făcut-o ruşii, pe vremea Sovromlemnului, ci românii noştri ignoranţi, nu i-ar ierta Dumnezeu pentru crima comisă!
Constantin COJOCARU
