Eu cred că poezia astăzi, „în vremuri de răstriște” (Holderlin) este marginalizată, fiind necesar un efort intelectual pentru a-i pătrunde înțelesul. Cine mai are nevoie să mai vadă și să mai audă, când viața a devenit o alergătură de neoprit?
Cu siguranță, poezia nu este pe primul loc în rândul cititorilor. Este considerată și un gen desuet. O spun din experiența mea de bibliotecar.Ca să determini lumea să citească poezie, trebuie să-i ieși în întâmpinare, să vorbeșt, să citești, să reciți. Să fii actor și să stârnești emoție. Să faci auditoriul să guste fragilitatea momentului. Pentru că în fragilitate stă puterea discursului poetic. Poezia, până la urmă, este un meșteșug. Meșteșugul visului și al lucidității. Un meșteșug care poate schimba lumea. Poezia este o căutare. O permanentă descoperire a sinelui, pentru poet și pentru cititor. O eliberare a tot ce este magic în gândire.În vremurile vechi oamenii povesteau despre sentimente. Să ne oprim asupra traducerii lui Petru Creția din „Cântarea Cântărilor”, făcută integral în versuri, spre deosebire de cea a „Bibliei” în proză:
„Mi-e dor să mă sărute cu sărutarea gurii lui
Mai gustoasă decât vinul este dragostea
Numele tău se desface ca un parfum
Gingașă este mireasma mirosului tău
De aceea te iubesc fecioarele atât de mult
Ia-mă cu tine și du-mă fără zăbavă
Regele m-a luat în cămările sale
Însă tu să-mi fii desfătare, tu bucurie
Mai de preț decît vinul are să-mi fie dragostea ta
Pe drept ești, iubite iubit”.
Fascinant acest text biblic, atât de sincer și atât de actual.Un text creat de o făptură care s-a simțit liberă atunci când l-a scris.
O poezie a lui Costache Conachi (1778-1849) a făcut în secolul al XVIII-lea o individualitate din autorul ei:
„Pentru ce îți ungi femeie fața cu atâta ghileală
Și îți muruiești obrazul cu băcan și cu văpsală
Și de ce-ț încingi grumazul cu petre strălucitoare
Și îți umezești zulufii cu ape mirositoare?
Mai bine-i purta de grijă să câștigi acele daruri
Cu care să faci podoabă la a sufletului haruri
Dacă vrei să te iubească bărbatul tău cu credință
Și de voiești înțălepții să-ți caute umilință
Uită-te de vezi pe mere ce roșală strălucește
Și trandafirii pe carenici zugrav nu-nchipuiește
Firea s-au silit a face acea vie zugrăveală
Și-a lor dulce frumușață vesălește, iar nu-nșală
Lasă dar fățărnicia ș-a obrazului schimbare
Căci frumusață firească robește pre om mai tare”.
(„100 din cele mai frumoase poeme de dragoste ale românilor”. alese de Petru Romoșan, București, Compania 2003).
Pentru cititorul de azi, Costachi Conachi este puțin atractiv, naiv. Ușor moralizatoare poezia, pudică în a-și expima iubirea. Dar scrisă într-un grai românesc corect pentru acea vreme.
Poezia de azi crează imagini. Face cu efort față într-un context multicultural.
„Amintirea paradisului” de Cezar Ivănescu (vol. „Rod IV”, Cartea Românească, 1977) rămâne una din nemuritoarele poezii de dragoste din lirica românească. Mereu am avut senzația că versurile acestea tulburătoare sunt o mediere între noi și Dumnezeu.
„Când eram mai tânăr și la trup curat
Într-o noapte floarea mea eu te-am visat
Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat
Cănd eram mai tânăr și la trup curat
Nu știam că ești femeie, eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat…”
Periplul prin poezia lumii poate dura la nesfârșit. Nu vreau să conving pe nimeni să iubească poezia, pentru că s-ar putea să fim copleșiți de atâta frumusețe, să n-o mai putem duce. Empatie și vizionarism găsim și în versetul biblic din „Regi”: „Hrăniți-l cu pâinea și cu apa întristării” și într-un vers din secolul al XX-lea: „Mâinile tale au culoarea merelor ce cad” de Ghiorghios Seferis. Nu există reguli de scriere. Nu suflu un cuvânt despre numeroasele concursuri de poezie, unde anonimi premiaza anonimi, despre promovarea subculturii, despre poezia proastă și poeții fără talent. Poezia adevărată, cel mult, te poate răvăși. Un cuvânt care spune totul despre poezie? Unul singur: nemurire.
Iolanda LUPESCU