În timpul domniei a lui Mihai Racoviță, la începutul veacului al XIX-lea, asupra locurilor şi oamenilor de la poalele Ceahlăului s-a abătut o mare nenorocire. O seamă de boieri în frunte cu Vasile Ceaurul s-au răzvrătit împotriva domnului şi au luat în stăpânire Cetatea Neamţului şi mănăstirea fortificată de la Hangu, în care s-au cantonat „cătane nemţeşti”, conduse de căpitanul Ernau Ferentz (căpitanul Franţ, cum i-au zis românii, impresionaţi de vitejia sa). Mihail Racoviţă a adus în sprijinul lefegiilor domneşti şi „o samă de tătari”, cărora le-a promis mai multe pungi de aur. După ce i-au scos pe răsculaţi din Cetatea Neamţului, domnitorul a trimis pe tătari împreună cu doi boieri ca să pună mâna şi pe cetăţuia de pe pârâul Schit. Boierii nu „i-au putut înfrâna pe tătari de la samavolniciile cu care erau îndătinaţi”. Cronicarul însemna cu amărăciune: „Robit-au tătarii pe câţi au găsit moldoveni; robit-au atunci şi pe giupâneasa lui Ilie Cantacuzino, vistiernicul, fiind bejenită în Hangu şi pe altă giupâneasă, fata lui Iordache Cantacuzino, stolnicul şi le-au scos Mihai Vodă din robie, oblicindu-se”. O altă cronică spune că însuşi domnul Mihail Racoviţă, neavând cu ce plăti urdiile le-a dat învoire să prade cinci zile dincolo de Siret, până în munte şi „s-au întins ceambururile şi pe malul Bistriţei până la hotarele Transilvaniei şi duium de robi mulţi au luat tătarii şi au dus în Buceag”.
Constantin Matasă a aflat despre aceste întâmplări de la bunicii săi şi de la alţi bătrâni din satul Răpciune: „Despre trecerea tătarilor prin această parte de loc se mai păstrează amintirea în popor. Aşa spun oamenii mai bătrâni, că venind tătarii au ars palatul şi biserica adunând din sat câlţi de cânepă, cu care au dat foc lemnelor puse anume în încăperi”. Tot preotul Matasă spunea: „Alţii povestesc cum oblicindu-se odată că iarăşi intră tătarii în munte, un bătrân pe nume Lazăr, cu cei şapte feciori ai săi, moldoveni din Basarabia aşezaţi aici, nu i-au lăsat pe oameni să fugă, ci cunoscându-le felul de a lupta al tătarilor, că de pe cai nu se dădeau jos, i-au învăţat pe săteni cum să le aţină calea şi să-i lovească. I-au aşteptat şi izbit moldovenii într-un loc în fundu’ Hangului, tocmai pe unde trecea drumul cel vechi, pe Dealul Doamnei. Moldovenii, după planul lui moş Lazăr, au zăgăzuit drumul dinspre munte cu brazi bătrâni, înţinându-i numai atât cât să nu se răstoarne singuri. Când a intrat hoarda în pădure şi au dat de închisoarea făcută de-a curmezişul drumului, la semnalul buciumelor s-au năruit un rând de brazi, care căzând de amândouă părţile, unii peste alţii, i-au prins pe păgâni într-o capcană de n-a scăpat decât unul, pe care un puşcaş l-a ucis tocmai sus, la Călugăreni”. Constantin Matasă povestea cu mândrie aceată întâmplare, căci Lăzărenii au fost printre strămoşii săi. Tot de atunci s-a păstrat şi o întâmplare anecdotică:
“Cică în timpul năvălirii tătare localnicii s-au vestit unii pe alţii prin focuri aprinse pe culmi sau prin sunet de bucium sau de clopot, şi şi-au strâns bruma de avere fiecare şi a luat calea codrului. O nevastă tânără preocupată de a strânge cât mai multe de prin casă este surprinsă de un nogai care văzând-o frumoasă o cetluieşte cu arcanul. Acesta o luă, plăcându-i, ca roabă. Pe culme sătenii îngroziţi află trista veste. Unul strigă şi către soţul femeii aflat cu ei:
– Ioane, un tătar ţi-a luat femeia!
Acesta, după o clipă de gândire răspunse:
– Săracul de el!”
Tot în aceste vremuri cu dese năvăliri barbare, se spune că au prădat tătarii şi în satul Leţeşti. La o familie numită Creţu era cumătrie, când a apărut urdia. De abia au putut fugi petrecăreţii spre codru. Baba Creţoaie nu apucă decât să se ascundă în păpuşoi. Tătarii au intrat în casă şi au aflat masa plină: rachiu de prune, carne şi o covată de plăcinte. S-au apucat de mâncat şi de băut. Baba, văzând că veselia e în toi, s-a apropiat tiptil şi a înhăţat o desagă a unui tătar lăsată pe prispă. Se spune că de atunci se trage bogăţia Creţenilor, căci desagii erau plini cu aur.
Daniel DIEACONU
